Dacă în viața asta a mea am fost vreodată certă de o chestie, ei bine,
chestia aia de care am fost certă e că sunt rece. De gheață. Distantă. Foarte
distantă. De parcă există un zid impenetrabil între mine și ceilalți, toți
ceilalți din jurul meu. Asta am crezut toată viața mea și mai cred și acum
puțin, cu o mică diferență. Ce-i drept, asta arăt, da. Arăt o răceală
molipsitoare. Incapacitatea asta de a mă apropia de persoane e cronică, e o
parte din mine deja. Dar ce am descoperit de curând e că interiorul meu simte
lucrurile cu 180 grade diferite. Adică, aparent nu mă atașez, dar în esență mă
atașez prea mult, strâng prea mult atașament față de o persoană, ajung să țin
la ea uneori chiar mai mult decât țin la mine. Și când se întâmplă să mi se
reproșeze răceala asta, nu mi-e greu să susțin că de fapt înăuntrul meu sunt
sentimente mai puternice decât ce las să se vadă și sufăr mult, mă consum
extrem. Și nu-mi face bine psihic.
Ce e straniu și al naibii de enervant e că incapacitatea
asta a mea de a arăta ce simt de fapt nu poate fi controlată. Zac așa, într-o
indiferență totală și dintr-odată toate sentimentele alea puternice ies la
iveală. Toate odată. E tare ciudat.
Ce-i drept că m-am ascuns mereu sub masca unei persoane
drăguțe, care ajută pe toată lumea, care nu vorbește urât de nimeni, care
obișnuia să fie numită ‚tocilară’ și a suferit mult din cauza asta și a rămas
cu sechele pe plan psihologic, care s-a străduit să facă pe plac tuturor, care
nu a vrut niciodată să deranjeze pe nimeni, dar o persoană care nu arată decât
răceală atunci când vine vorba de relații, relații de orice fel, fie de
prietenie, fie de mai mult decât atât.
Eu, persoana de sub mască, sunt total diferită. Da, sunt
capabilă de sentimente umane, da, pot și eu să țin la cineva mai tare, da,
plâng uneori, da, pot fi și rea. Doar că, nu știu de ce, nu-mi place să etalez
partea asta a personalității mele, e o obișnuință deja.
Mi s-a spus în câteva rânduri să fiu mai a dracului, să-i
mai bag pe toți undeva din când în când, că mi-ar prinde bine. Și da, cred din
ce în ce mai tare că ar trebui să fac asta. E foarte posibil să devin și în
interior la fel de rece precum sunt la exterior. M-ar ajuta. Într-un fel
ciudat, dar m-ar ajuta.
Însă ăsta, momentul ăsta în care scriu, e un moment de
slăbiciune, un moment în care pur și simplu clachez, apare o disonanță majoră
între interior și exterior și trebuie să o contracarez cumva, trebuie să spun
cuiva, fie și unei foi virtuale de hârtie, ce simt.
Adevărul e că da, sunt și persoane reale cărora pot să mă destăinui și au mai fost persoane cărora simțeam că mă pot destăinui, dar de
care m-am îndepărtat din prostie, din teamă, din cauza unor reacții exagerate
din partea-mi, din neînțelegeri, etc.
Nu sunt ‚a people’s person’, nu știu prea bine cum să
interacționez cu alte ființe umane, deși, inevitabil, sunt o ființă socială. Am
rețineri, am trac, mă blochez și de asta găsesc deseori dificil să-mi fac
prieteni noi și tot de asta mă panichez când pierd legătura (din cauza mea, de
obicei) cu persoane pe care le consideram a-mi fi prieteni.
Tot ce stă scris mai sus poate fi interpretat ca
declarația unui complex de inferioritate, dar nu, sunt conștientă de toate
calitățile mele, nu e vorba de asta. Știu însă că mai am și părți proaste care
uneori se văd înaintea celor bune și asta nu e în avantajul meu. Într-o lume
perfectă, aș etala ce am în interior acum și aș păstra pentru mine ce arăt la
exterior acum. Ar fi ideal.
7 comentarii:
De care calităţi eşti tu conştientă?
Întrebare de baraj. Nu vreau să mi le etalez ostentativ. :))
Consider ca atitudinea asta este folositoare in lumea in care traim. Si eu etalandu-mi raceala am constatat ca sunt singura , acum am mai lasat de la mine si totul e mai bine dar ramane o chestie distanta intre mine si ceilalti
Da, și eu simt acut distanța asta dintre mine și ceilalți, deși nu pot să spun că sunt singură, chiar dimpotrivă.
Ceea ce vreau să fac eu prin acest comentariu este să fac o declarație de căutare a iertării, dorind să-mi cer iertare pentru niște lucruri care nu erau indicate să le fi făcut, dar care, din cauza imaturității mele sociale, depășită de ceva vreme, am acționat precum ultimul laș, nedorind să mai iau legătura cu tine din motive pe care aș vrea să ți le explic într-un mod foarte privat.
Acest lucru ar fi posibil dacă și numai dacă ai da și tu un semn de viață și ai și răspunde la telefon, fiindcă eu chiar aș vrea să discut cu tine, măcar de dragul vremurilor bune.
Nu pot spune că nu ai avut și tu o parte de vină pentru ceea ce s-a întâmplat, dar prefer să-mi asum eu marea parte din vină pentru că nu am mai ținut legătura, aparent acesta fiind felul în care merg lucrurile, fapt pe care l-am descoperit mai târziu (poate prea târziu), dar mai încerc și eu, na...
Acest comentariu poate fi publicat în articol, poate fi ignorat sau trimis naibii în cutia cu spam, dar aș vrea un răspuns, vreau să știu ce mai e cu viața ta și dacă mai e posibil să mai vorbim (față în față/prin telefon/alte mijloace).
Încă o dată vreau ca imaturitatea mea socială, care a fost în mare parte depășită, să fie iertată, sentimentul de vinovăție și cel de rușine fiind prezente în mod paradoxal în același timp.
Aștept un comentariu sau un răspuns (la adresa stamorello@gmail.com) de la tine.
Numai bine...
...traigo
ecos
de
la
tarde
callada
en
la
mano
y
una
vela
de
mi
corazón
para
invitarte
y
darte
este
alma
que
viene
para
compartir
contigo
tu
bello
blog
con
un
ramillete
de
oro
y
claveles
dentro...
desde mis
HORAS ROTAS
Y AULA DE PAZ
COMPARTIENDO ILUSION
ANDREEA
CON saludos de la luna al
reflejarse en el mar de la
poesía...
ESPERO SEAN DE VUESTRO AGRADO EL POST POETIZADO DE EXCALIBUR, DJANGO, MASTER AND COMMANDER, LEYENDAS DE PASIÓN, BAILANDO CON LOBOS, THE ARTIST, TITANIC…
José
Ramón...
Oye, muchas gracias, ¡Ramon! Me gusto mucho tu comentario y espero que regreses a mi blog.
Trimiteți un comentariu