S-a terminat.

Whoooaaaaa, whaaaaaat? Am revenit? Nu se poaaaateeee!

Sincer, nici nu mai știu cum să încep o postare, la naiba. Mi-am ieșit din mână complet. Și modul de editare s-a schimbat între timp și mă depășește. Eh.

De când am început cu facultatea asta, ce-i drept, postările-mi pot fi numărate pe degete. Nu e vorba de timp. Nici gând, nu. Scuza asta cu timpul e doar pentru cei care caută una, dar nu prea mult. Timp se găsește, inspirație este. Și lene este. Și încă multă. Subiecte aș fi avut, ohooo, câte! Iar să mă revolt cu sărbătorile de iarnă, cu Valentine's-ul și tot așa, să mă deprim și iar să încep să fiu metaforică și îndurerată, să scriu iar despre muzică și cum nu e ea de bun gust în mainstream-ul românesc. Dar ce rost are, fraților? Nici măcar unul mic. Lumea vine, citește, pleacă mai departe, eu rămân cu frustrările mele, de care nu pot scăpa în veci, am zis!

Așa că am început să văd blogging-ul cu totul diferit în ultimul timp. La început eram atât de fericită când vedeam câte vizualizări (eventual comentarii) avea blogul, mi se părea că vai, oi fi buricul pământului și nu știu eu. Și de asta și postările mele erau atât de superficiale, că nici mie nu-mi vine să cred. Și cred cu tărie că atunci când începi să te maturizezi ușor-ușor, îți dai seama ce stupid erai în anii din urmă și ce păreri îți inundau creierul și ce fel îți exprimai frustrările, etc. Și am ajuns la faza asta curând. Poate de asta mi-e și rușine uneori să-mi citesc postările din urmă. Pe de o parte mă pufnește râsul, pe de altă parte mă simt prost. Dar na, e o fază și asta e.

În timp ce scriam asta, m-am gândit să promit aici că o să caut prin postările mai vechi și o să fac o antologie a prostiilor scrise de-a lungul timpului. Și o s-o postez aici. Asta în contextul ultimului an de facultate, când toate trag de tine din toate părțile: și licența, și practica, și facultatea, în general. Ei, în acest context îmi venise mie ideea de a pierde timp fix de-aiurea.

Hai, ca să nu mai pierd timpul, ideea e că nu am revenit. Am mai zis eu că gata, plec, no more blogging, etc. Dar n-am putut, dom'le, niciodată, să fac asta.

Iaca azi e zi istorică. 1/2 martie reprezintă moartea oficială a blogului fericit (Doamne, stupid nume!) și astfel, încheierea unui ciclu destul de lung și interesant din viața mea (virtuală?). 

A fost frumos cât a fost, dar n-o să mai fie. Oricum, nu sub acest acoperiș și cu atât mai puțin sub acest nume. O să las postarea asta câteva zile, poate mai e cineva interesat să citească (dintre cei care mă citeau de obicei). Apoi o să îngrop definitiv blogul. Ar fi fost frumoasă o antologie a prostiilor mari spuse pe blog, dar poate cândva o să-mi fie rușine și cu ea, așa că mai bine nu.

Și fiindcă tot am fost eu o mare apărătoare a muzicii românești de bună calitate (underground, în opinia unora), o să închei cu o melodie românească bunăbunăbună. Nu cred că o să placă multora, dar eu încă încerc, și în al 12-lea ceas, să promovez trupele pe care le consider talentate în România contemporană.

Numai bine!

Despre muzică, din nou.

Pentru că acum mai bine de o săptămână mă băteam cu pumnii în piept că gata, am revenit, e cazul să trec de la vorbe, la fapte (care, paradoxal, sunt tot sub formă de vorbe). Între timp ideile mi s-au sedimentat, mi-am dat seama exact cum vreau să abordez subiectul pentru a rămâne cu același stil pe care l-am folosit de când tot scriu pe blog.

Așadar, din nou, azi vreau să vorbesc despre muzică, Da, da, știu, e un subiect uzat și ține de gusturile personale și nu ar trebui să comentez eu despre asta. Dar sunt momente în care pur și simplu sunt uimită de anumite treburi și nu mă mai pot abține, așa că țin neapărat să mă bag în seamă și să mă revolt (oare pentru a câta oară?).

Este vorba de Forza Zu - cred că așa se scrie, nu prea mă interesează exact - și isteria în masă pe care a creat-o. Degețelele sus, Zu, bună treabă ați făcut, strategia voastră de marketing se pare că a dat roade, căci la evenimentul al cărui nume l-am precizat mai sus au luat parte muuuuuuuuuulți ieșeni. Nu mai știu exact câte zeci sau sute de mii, dar, oricum, multe. Parcă tot orașul s-a concentrat într-un singur loc. Mi se părea deja ciudat că eu mergeam într-o direcție și toți ceilalți se îndreptau către locul cu pricina, fix în direcția opusă. A fost cu atât mai interesant cu cât multă lume a venit de prin alte orașe din jur pentru a lua parte la mega-eveniment.

Și Doamne, nu am nimic cu nimeni, doar nu sunt fan al muzicii pe care Radio Zu o promovează. DELOC. Mai pe scurt, nu mă pup prea bine cu melodiile comerciale. Din păcate, se mai întâmplă să-mi mai rămână câte un refren în minte, dar asta se întâmplă rar și doar când stau mai mult pe acasă și am televizor. Și atunci le consider plăceri vinovate, nimic mai mult.

Ce pot să spun, despre muzica pe care o auzim peste tot în România am tot vorbit, așa că nu cred că e necesar să mă repet. Dar a fost o scenă îngrozitoare pentru mine masa de mii de oameni adunați pentru a-i asculta de Ruby sau pe Alex Velea. Serios? Mai bine îmi iau bilet la circ...

Lucrurile fiind prezentate astfel, trebuie reamintit și faptul că la vreo săpămână - două distanță, în același oraș - Iași, adicătelea - a avut loc prima ediție de Iașul Medieval. O inițiativă lăudabilă care a adus pe scenă - mult, mult mai mică decât cea anterior menționată - o trupă locală foarte talentată, care sună extrem de bine. Pe numele ei Aproape Unplugged, trupa a cântat preț de câteva zeci de minute bune și mi-a lăsat o impresie foarte, foarte bună. 

Ce-i drept, fiind prima ediție, poate nici promovarea nu a fost extraordinară, astfel încât numărul de curioși adunați să asculte trupa mai sus menționată a fost foarte mic. Probabil vreo 20-30 de persoane am putut eu să văd acolo, în fața scenei.

Ei bine, o comparație între aceste două evenimente ar fi stupidă și nerealistă. Dar pe moment am rămas cu un gust amar, gândindu-mă că ''vedete'' ca cele prezente la Forza Zu - și nu mă refer la toate, unele au tot respectul meu - se bucură de un succes infinit mai mare decât trupe care cântă din pasiune și poate fără vreun profit real. 

Asta ca să nu mai amintesc de super trupa ''rock'' Voltaj, care s-a cam prostituat muzical. Sunt tare curioasă cum cântă live unele dintre ultimele melodii cărora le cam lipsește o tobă, o chitară sau un bass adevărat...

No title.

A trecut ceva vreme de când nu mi-am mai încercat talentele de așezare a cuvintelor în fraze și paragrafe care să exprime, de obicei, frustrarea și nemulțumirea mea. Ce-i drept, nici timpul nu m-a ajutat cine știe ce, dar consider mai degrabă vinovate lenea și lipsa de motivație. A trecut și ziua în care blogul a împlinit 4 ani. Destul de mulți, aș zice eu. Nu m-aș fi așteptat să aibă o viață așa de lungă. Am avut multe tentative de a-l închide, cea mai proeminentă fiind cea de la sfârșitul liceului, când am intuit - cu oarecare precizie - că nu aveam să mai fiu la fel de activă ca până atunci. Poate, în definitiv, ar fi fost o idee bună, dar în fine, detaliile de ordin tehnic le păstrez pentru mine.

Să fiu sinceră, nici nu știu cine mă mai citește. Eram foarte mulțumită la un moment dat, când știam că aveam un număr consistent de cititori fideli. Puțini, dar erau ai mei și încercam să nu-i dezamăgesc. Nu știu, probabil s-a cam ales praful de ei. Probabil au și uitat că obișnuiam să mai și scriu din când în când. Poate s-au reprofilat, au devenit cititori fideli ai altor bloguri. Chiar nu știu...

Ideea acestei postări este să-mi intru în mână din nou. Au trecut vreo 9 luni de când nu am mai scris și mă temeam ca nu cumva cuvintele să nu mai vină așa de ușor ca înainte. Așa că iau rândurile astea drept o umplutură insignifiantă, care să marcheze faptul că m-am întors.

Masca și ce e dincolo de ea.

Dacă în viața asta a mea am fost vreodată certă de o chestie, ei bine, chestia aia de care am fost certă e că sunt rece. De gheață. Distantă. Foarte distantă. De parcă există un zid impenetrabil între mine și ceilalți, toți ceilalți din jurul meu. Asta am crezut toată viața mea și mai cred și acum puțin, cu o mică diferență. Ce-i drept, asta arăt, da. Arăt o răceală molipsitoare. Incapacitatea asta de a mă apropia de persoane e cronică, e o parte din mine deja. Dar ce am descoperit de curând e că interiorul meu simte lucrurile cu 180 grade diferite. Adică, aparent nu mă atașez, dar în esență mă atașez prea mult, strâng prea mult atașament față de o persoană, ajung să țin la ea uneori chiar mai mult decât țin la mine. Și când se întâmplă să mi se reproșeze răceala asta, nu mi-e greu să susțin că de fapt înăuntrul meu sunt sentimente mai puternice decât ce las să se vadă și sufăr mult, mă consum extrem. Și nu-mi face bine psihic.

            Ce e straniu și al naibii de enervant e că incapacitatea asta a mea de a arăta ce simt de fapt nu poate fi controlată. Zac așa, într-o indiferență totală și dintr-odată toate sentimentele alea puternice ies la iveală. Toate odată. E tare ciudat.

            Ce-i drept că m-am ascuns mereu sub masca unei persoane drăguțe, care ajută pe toată lumea, care nu vorbește urât de nimeni, care obișnuia să fie numită ‚tocilară’ și a suferit mult din cauza asta și a rămas cu sechele pe plan psihologic, care s-a străduit să facă pe plac tuturor, care nu a vrut niciodată să deranjeze pe nimeni, dar o persoană care nu arată decât răceală atunci când vine vorba de relații, relații de orice fel, fie de prietenie, fie de mai mult decât atât.

            Eu, persoana de sub mască, sunt total diferită. Da, sunt capabilă de sentimente umane, da, pot și eu să țin la cineva mai tare, da, plâng uneori, da, pot fi și rea. Doar că, nu știu de ce, nu-mi place să etalez partea asta a personalității mele, e o obișnuință deja.

             Mi s-a spus în câteva rânduri să fiu mai a dracului, să-i mai bag pe toți undeva din când în când, că mi-ar prinde bine. Și da, cred din ce în ce mai tare că ar trebui să fac asta. E foarte posibil să devin și în interior la fel de rece precum sunt la exterior. M-ar ajuta. Într-un fel ciudat, dar m-ar ajuta.

           Însă ăsta, momentul ăsta în care scriu, e un moment de slăbiciune, un moment în care pur și simplu clachez, apare o disonanță majoră între interior și exterior și trebuie să o contracarez cumva, trebuie să spun cuiva, fie și unei foi virtuale de hârtie, ce simt.

          Adevărul e că da, sunt și persoane reale cărora pot să mă destăinui și au mai fost persoane cărora simțeam că mă pot destăinui, dar de care m-am îndepărtat din prostie, din teamă, din cauza unor reacții exagerate din partea-mi, din neînțelegeri, etc.

         Nu sunt ‚a people’s person’, nu știu prea bine cum să interacționez cu alte ființe umane, deși, inevitabil, sunt o ființă socială. Am rețineri, am trac, mă blochez și de asta găsesc deseori dificil să-mi fac prieteni noi și tot de asta mă panichez când pierd legătura (din cauza mea, de obicei) cu persoane pe care le consideram a-mi fi prieteni.

          Tot ce stă scris mai sus poate fi interpretat ca declarația unui complex de inferioritate, dar nu, sunt conștientă de toate calitățile mele, nu e vorba de asta. Știu însă că mai am și părți proaste care uneori se văd înaintea celor bune și asta nu e în avantajul meu. Într-o lume perfectă, aș etala ce am în interior acum și aș păstra pentru mine ce arăt la exterior acum. Ar fi ideal.