Aş putea numi postarea asta în 1000 de feluri şi parcă tot nu aş descrie situaţia aşa cum e ea.
Toţi românii sunt mândri că trăiesc aici, e clar. Şi eu mă număr printre ei. Sunt mândră şi mulţumită de ţara mea atunci când merg cu maşina şi trebuie ocolite gropile din asfalt, sunt mândră de ţara mea când ştiu că, printre alţii, profesorii şi medicii au salariile tăiate, sunt mândră de ţara mea când ministrul Turismului şi Dezvoltării Regionale dă aproape 1 milion de euro pentru un desen, o frunză, că doar na, trebuie să avem un brand de ţară, nu contează că nu sunt drumuri bune, nu contează că nu sunt condiţii bune pe litoral, ş.a.m.d. Îmi saltă inima de bucurie şi parcă nu îmi mai vine să plec de aici niciodată.
Ei, azi am mai adăugat pe lista mea încă un motiv de mândrie că sunt româncă. O situaţie cu care toţi sunteţi obişnuiţi. Deşi ştiam cum stă treaba, abia azi m-am lovit şi eu de incompetenţă ori nepăsare ori lene ori cum vreţi voi să-i spuneţi.
Ora 10.00 a.m. Mă aşez frumuşel la rând pentru o amărâtă de poză de buletin. Nu erau exagerat de mulţi oameni înaintea mea, aşa că am sperat să termin repede. Şi m-am pus pe aşteptat.
11.20 a.m. Coada s-a micşorat puţin, dar nu vizibil. Dacă spun că au intrat 6-7 persoane, sunt al naibii de optimistă. În fine, nervii încep să-şi facă simţită prezenţa, alături de durerea de cap şi picioare. Începând cu 12.00 angajaţii primăriei aveau pauză de masă, deci am sperat că până la 12.00 să termin.
12.00 a.m. Mai erau câteva persoane înaintea mea când iese cineva pe uşă şi spune cu zâmbetul pe buze că trebuie să mai aşteptăm până la ora 13.00, când se termină pauza de masă. Nimic mai drăguţ decât atât. După două ore de stat în picioare, ce mai conta încă una?
13. 00 a.m. După o oră în care băiatul cu pizza a venit de vreo două ori şi a bătut frumuşel în uşa care ni se închisese în nas cu câteva zeci de minute înainte, pauza de masă a luat sfârşit. Bucurie enormă pe capul meu. Mai fericită ca în momentul ăla nu am fost de multe ori în viaţa mea. Aşa că treci înapoi la rând.
13.20 - 13.30 p.m. Parcă treburile se mişcă mai repede. Pesemne că oamenii ăştia lucrează mai bine cu burţile pline. Într-un final, îmi vine şi mie rândul să fac o amărâtă de poză de buletin, pentru care am stat şi am aşteptat 3 ore şi ceva...
Experienţa de azi m-a învăţat că funcţionarul român (din primărie, în speţă) este fie comod, fie incopetent, fie nesimţit. Fiecare are o proprie definiţie a nivelului de profesionalism din instituţiile de stat.
Eu nu mă plâng în mod deosebit, dar mă gândesc la persoanele în vârstă care veniseră de la ţară şi nu aveau mult timp de pierdut pe la cozi şi nici o sănătate de fier care să le ajute să stea în picioare cu orele. Dar, mă rog, asta e ţara în care trăim cu toţii şi observ că ne cam complacem în situaţia asta.