Retrospectivă.

Hei hei. O să păstrez tradiția din anii trecuți și o să îmi analizez anul cât se poate de obiectiv, deși e al naibii de dificil. Imposibil, mai exact. Păi, anul 2011 a fost un an bun, în principiu. Bineînțeles, s-au întâmplat și multe treburi urâte de care nu vreau să-mi aduc aminte, dar încerc să privesc doar părțile bune, iar pe alea rele să le consider un prilej de a învăța din propriile-mi greșeli.

O să fiu destul de scurtă. Nu am avut un an plin. Nu am multe lucruri cu care să mă pot mândri. Dar printre alea puține se enumeră și faptul că am reușit să iau carnetul de șofer, după câteva tentative eșuate. Dacă anul 2010 s-a încheiat pentru mine dezamăgitor, fără permis și cu nervii la pământ, începutul lui 2011 (și aici vorbesc de ianuarie, a doua săptămână) s-a răzbunat pentru mine și am obținut ce am râvnit. Bine, acum că e cam nefolositor momentan, e partea a doua.

A doua realizare de care sunt mândră e promovarea BAC-ului. Toată lumea se aștepta la chestia asta, dar eu, ca de obicei, neîncrezătoare în forțele proprii, am preferat să mă panichez. Poate că asta s-a datorat și faptului că am început extrem de târziu să învăț. Rezultatele mi-au întrecut orice așteptare și asta mă bucură nespus. Mai ales că la nivel național am avut parte de un BAC foarte slab, blamat de mulți, dar considerat - de câțiva și chiar și de mine - cam singurul care a arătat adevăratul nivel al educației românești. Au existat și multe scăpări, normal. Însă, per total, rămân la părerea mea.

În ordinea cronologică, a urmat intrarea la facultate. Aici treburile mi-au mers strună. Am intrat la buget, la facultatea și secția la care am vrut. Nu prea am avut bătăi de cap în privința asta.

Restul vacanței am stat mai degeaba, m-am pregătit sufletește pentru primul meu an universitar, am căutat informații despre noua mea viață, am fost cât de activă am putut pe pagina virtuală a Universității. Mi-am făcut câțiva prieteni noi cu ocazia asta, întâi în mediul virtual, ulterior devenindu-mi prieteni și în viața reală. Așadar, pot să bifez și asta în lista mea de realizări pe anul ăsta.

A urmat repartizarea în cămin. La început aveam alte dorințe și așteptări, care s-au dovedit a fi cu mult peste ce meritam sau puteam eu. În final, am prins loc în cămin, ceea ce i-a scutit pe părinții mei de cheltuieli enorme. Am avut noroc, de altfel, și de colege de cameră cu picioarele pe pământ, cu care mă înțeleg extrem de bine și de care - presimt - o să-mi fie tare dor la sfârșitul acestui anului universitar. Asta face - pentru mine - viața de cămin mult, mult mai frumoasă.

Una peste alta, am început și o nouă viață, într-un oraș mai mare decât Vasluiul meu, unde încep să învăț să iau viața în piept și să mă descurc singură, puțin câte puțin. Eu trăiesc cu speranța că până acum totul a fost bine și m-am schimbat în bine. Și vreau să o țin tot așa.

De la 2012 nu am mari așteptări. Poate cele mai importante dorințe sunt acelea de a rămâne la buget, de a prinde cămin, de a fi scutită de restanțe (pe plan profesional), de a-mi face noi prieteni, de a întări toate relațiile de prietenie pe care le am acum, de a merge la munte sau în Deltă, de a începe ușor-ușor să-mi câștig banii, de a folosi carnetul de șofer, totuși. Pe scurt, vreau ca 2012 să fie la fel de bun ca 2011. Vreau să existe mai puțină prostie, ipocrizie, mediocritate, nesimțire în România. Nu vreau să trăiesc un an în care toți să se crizeze cu sfârșitul lor de lume. Treceți peste, oameni!

Sper să apuc și anul viitor pe vremea asta, să nu fim toți în Iad, legați de picioare și având capetele atârnate deasupra unor cazane cu smoală, înjurându-i pe mayași și calendarul lor de mama focului.

Pentru mine, Crăciunul.

Pentru mine, Crăciunul, așa cum e el perceput acum, e o sursă de venit pentru marile magazine (și nu numai). Și cam atât. Se taie brazi în prostie. Se taie porci în prostie. Se cumpără în prostie. Se mănâncă în prostie. Se bea în prostie. Se ajunge la spital, practic, din prostie și inconștiență.

Acum, de Crăciun, suntem brusc mai buni. Un an întreg ne scuipăm între ochi și ne înjurăm de mama focului, iar astea 3 zile suntem diplomați și încercăm să fim mai buni. La naiba cu diplomația. Mi se pare superficialitate, nu diplomație. Dacă vrei să fii diplomat, fii tot timpul, nu trei zile (sau 6, dacă luăm și Paștele în considerare) pe an. Nu am să te privesc cu ochi mai buni.

Acum, de Crăciun, Fuego, Bănică Jr. și Hrușcă mai fac un bănuț (de pe spinarea unora dintre noi). 

Acum, de Crăciun, înarmează-te cu răbdare și lustruiește-ți bine coatele, căci o să ai nevoie de ele ca să-ți faci loc în magazine printre atâția alții ca tine, care vor să ia orice e la promoție (și cât mai mult, dacă se poate, că oricum după sărbători nu mai au nevoie de jumătate din orice-ul ăsta și îl aruncă).

Acum, de Crăciun, toți vor să-i ajute pe ceilalți. Și aici - subliniez - mă refer în special la campaniile televiziunilor. Mirosul falsității și ipocriziei lor se simte de la o poștă. Oamenii ăia au nevoie de mâncare și haine (și ce le mai oferă ei) tot anul, nu numai acum, de Crăciun. Plus că nu știu câți bani din cei strânși chiar ajung la nevoiași.

Acum, în trei zile mâncăm, se pare, mai mult decât am mânca într-o săptămână obișnuită. Și uite de aia ajung mulți la spital. Dacă e atât de multă mâncare, nu înseamnă neapărat că trebuie să o bagi în tine pe toată cât mai repede. Mâncarea aia nu fuge nicăieri. Mai păstrează și pentru mai târziu. La fel încearcă să procedezi și cu băutura. E o măsură în toate.

Și dacă la asta mai adaug și faptul că se uită adevărata semnificație a Crăciunului, că nu ninge și că leru-i ler, respectiv linu-i lin, obțin rețeta unor sărbători perfecte.

Bal caritabil. Concert byron.

Deși totul o să pară exagerat și scris la superlativ, e pura mea părere despre ce s-a întâmplat miercuri seara, în Aula Magna ”Mihai Eminescu” a UAIC Iași, unde a avut loc balul caritabil anual organizat de ASII pentru a face o surpriză plăcută de Crăciun unor copii dintr-o comună de lângă Podul Ilioaiei.

Așadar, suma strânsă în urma vânzării biletelor va fi folosită într-un scop nobil.

Balul a însemnat prezența a doi folkiști despre care nu mai auzisem, dar a căror nume o să rezoneze în mintea mea și pe care o să-i ascult de acum înainte. Cosmin Vaman și Sebastian Albu se numesc și au fost o surpriză extrem de plăcută pentru mine. Sper să mai am ocazia să-i aud live. Merită.

Pe lângă cei doi, programul a constat și într-un concert de colinde susținut de studenți de la Medicină (foarte talentați, apropo!), dar și într-o scenetă cu temă IT, pe care n-am înțeles-o foarte tare (de la Litere la Informatică e cale lungă), dar care a stârnit râsete în sală.

Oricum, ce m-a atras pe mine cel mai tare a fost faptul că în cadrul evenimentului a cântat una dintre cele mai bune trupe românești actuale, byron (cu b, atenție!), care se întâmplă să fie și una dintre trupele pe care eu le apreciez foarte tare. Când am ratat concertul din noiembrie, din Club Hand, mi-am zis că avea să treacă mult timp până să se ivească ocazia să asist la un concert byron. Dar norocul a fost de partea mea și am fost - foarte probabil - la cel mai bun recital live de până acum din viața mea.

Foarte dezinvolți și modești, cu nițel umor și un car de talent în spate, au cântat în jur de o oră și jumătate, o oră și jumătate pe care o aștept de prea multă vreme. Crossroads, Perfect, Songul Pușcăriașului sau King of Clowns au fost în playlistul de miercuri seară al băieților.

Există riscul să devin extrem de subiectivă, dat fiind faptul că îi ascult de multă vreme și îmi plac tare mult, dar trebuie să recunosc un singur lucru, pe care îl poate susține oricine a luat parte la un concert de-al lor : byron cântă foarte bine live! Îndrăznesc să spun chiar că sună mai bine live decât în varianta de studio.

În timp ce cântau mă gândeam dacă aș fi avut parte de aceleași trăiri la un concert al marilor artiști români care ne reprezintă prin străinătățuri, gen Inna, Alexandra Stan, Ruxandra Bar (mai nou!), etc. Clar nu. Nici nu se compară. În cazul de față, numărul de fani/ascultători este invers proporțional cu talentul și cantitatea de muzică adevărată (lipsită de butoane și sintetizatoare și platane și calculatoare) pe care o produci. În România, cu cât faci mai multă muzică bună, cu atât ești mai puțin cunoscut. Din păcate.

În fine, despre asta am mai discutat cu multe alte ocazii. Nu vreau să mă repet.

Ideea mea : jos pălăria ASII pentru că de 8 ani îi ajută pe cei care nu se pot bucura de un Crăciun îmbelșugat, jos pălăria pentru colindătorii de la Medicină pentru că au adus încă de pe acum atmosfera de sărbătoare, jos pălăria pentru Sebastian Albu și Cosmin Vaman pentru că de miercuri seara ascult numai muzica lor, atât de dependentă am devenit de ceea ce cântă ei și, nu în ultimul rând, jos pălăria byron pentru că au acceptat să cânte în scop caritabil și pentru că mi-au oferit ceva ce așteptam de mult timp : un concert live adevărat!

Înregistrări de bună calitate nu am găsit. Poze nici atât. Sper ca în viitorul apropiat să publice cineva ceva. Până atunci, citiți despre acest eveniment și din punctul de vedere al lui Stamorello, pe MusixOn.

Multe & mărunte - partea a IV-a.

De când nu am mai scris s-au întâmplat câteva chestii, cele mai multe negative, despre care nu-mi face o mare plăcere să vorbesc. 

O să încep prin a dezminți ce am scris mai jos, cu privire la primul examen. Nu știu prin ce minune dumnezeiască, prin ce aliniere de stele sau noroc (din ce în ce mai rar pe la mine) am reușit să trec examenul, ba mai mult, să-l trec cu o notă bună, de care sunt mândră. Ei bine, când am aflat nota, am rămas cu gura căscată. Nici nu-mi venea să cred că este vorba de lucrarea mea. Oricum, vă mulțumesc vouă, celor care au încercat să-mi deschidă ochii și să mă facă să realizez că dracul nu e chiar atât de negru. Poate cu altă ocazie ar trebui să trag învățăminte din ce mi s-a întâmplat acum și să nu mai fiu atât de grăbită în a face presupuneri atât de sumbre și, în final, nerealiste.

În ordinea cronologică, al doilea fapt major s-a numit Ziua (Internațională, cum am auzit că spun unii) a României. Ocazie cu care toți românii au devenit brusc iubitori de țară. Din păcate, 1 decembrie, din ce am observat, e cam singura zi din an în care România nu e ponegrită, huiduită, urâtă, etc. Din păcate. Spun din păcate fiindcă prin treaba asta poporul dă dovadă de o falsitate și superficialitate enormă, ca să nu mai spun de faptul că, la cât de patrioți se dau unii, ar trebui măcar să cunoască imnul național (nu are nimeni pretenție la tot, dar măcar 2 strofe să aibă habar), lucru care nu se întâmplă.

De asemenea, pentru mulți, ca de obicei, 1 decembrie a însemnat o masă asigurată. Depinde. Fie fasole și cârnați, fie mici cu muștar. Pentru asta s-au călcat în picioare. Ce mi se pare și mai amuzant e faptul că am văzut în mulțimile alea domni/doamne bine îmbrăcați/te, cu haine, căciuli de blană, înghesuindu-se, dând din coate și înjurând pentru scopul final : o porție de mâncare. Mi-e greu să înțeleg ce căutau ei/ele acolo, dacă aveau reală nevoie de ea. Dar na, cred că a fost destulă pentru toată lumea.

În altă ordine de idei, Ziua României de anul ăsta a fost presărată cu huiduieli adresate mai-marilor conducători ai țării, recte Băsescu și Boc. Nu m-a interesat subiectul, am văzut vag o știre la televizor și atât. Nu îmi permit să dezvolt. Dar, în principiu, manifestările de 1 decembrie, exceptând cele 3 fapte menționate mai devreme, au fost frumoase.

Ultimul eveniment care m-a dat peste cap complet și din cauza căruia pot acum să scriu pe blog este și cel mai grav dintre toate. 

Pe scurt, din cauza neatenției mele (sau din cauza unui hoț mult prea ager și priceput) am reușit să mă lipsesc de toate actele mele și de bani relativ repede. Acum trebuie să duc din nou o luptă cu birocrația (luptă care a început de astăzi și va continua în zilele următoare), din care sper (și o!) să ies învingătoare. Ei bine, trebuie bani, timp și nervi de oțel. Dar privesc partea pozitivă. O să am altă față în buletin. Măcar atât.

În materie de muzică am foarte multe recomandări și mi-ar fi greu să le împărtășesc pe toate.

Știu doar atât, că am luat la puricat Mylo Xyloto, noul album Coldplay, în vederea unei recenzii. E un album excelent, însă cu toate problemele din ultima perioadă, nu am reușit să definitivez ”puricatul”. De data asta mi-a atras atenția Charlie Brown, în special varianta live a piesei. Sună chiar mai bine decât varianta înregistrată.

De asemenea, am dat peste o melodie absolut superbă, pe care am ascultat-o zile la rând. Ritmul, vocea, versurile, chitara aia, tot, absolut totul e perfect!