Masca și ce e dincolo de ea.

Dacă în viața asta a mea am fost vreodată certă de o chestie, ei bine, chestia aia de care am fost certă e că sunt rece. De gheață. Distantă. Foarte distantă. De parcă există un zid impenetrabil între mine și ceilalți, toți ceilalți din jurul meu. Asta am crezut toată viața mea și mai cred și acum puțin, cu o mică diferență. Ce-i drept, asta arăt, da. Arăt o răceală molipsitoare. Incapacitatea asta de a mă apropia de persoane e cronică, e o parte din mine deja. Dar ce am descoperit de curând e că interiorul meu simte lucrurile cu 180 grade diferite. Adică, aparent nu mă atașez, dar în esență mă atașez prea mult, strâng prea mult atașament față de o persoană, ajung să țin la ea uneori chiar mai mult decât țin la mine. Și când se întâmplă să mi se reproșeze răceala asta, nu mi-e greu să susțin că de fapt înăuntrul meu sunt sentimente mai puternice decât ce las să se vadă și sufăr mult, mă consum extrem. Și nu-mi face bine psihic.

            Ce e straniu și al naibii de enervant e că incapacitatea asta a mea de a arăta ce simt de fapt nu poate fi controlată. Zac așa, într-o indiferență totală și dintr-odată toate sentimentele alea puternice ies la iveală. Toate odată. E tare ciudat.

            Ce-i drept că m-am ascuns mereu sub masca unei persoane drăguțe, care ajută pe toată lumea, care nu vorbește urât de nimeni, care obișnuia să fie numită ‚tocilară’ și a suferit mult din cauza asta și a rămas cu sechele pe plan psihologic, care s-a străduit să facă pe plac tuturor, care nu a vrut niciodată să deranjeze pe nimeni, dar o persoană care nu arată decât răceală atunci când vine vorba de relații, relații de orice fel, fie de prietenie, fie de mai mult decât atât.

            Eu, persoana de sub mască, sunt total diferită. Da, sunt capabilă de sentimente umane, da, pot și eu să țin la cineva mai tare, da, plâng uneori, da, pot fi și rea. Doar că, nu știu de ce, nu-mi place să etalez partea asta a personalității mele, e o obișnuință deja.

             Mi s-a spus în câteva rânduri să fiu mai a dracului, să-i mai bag pe toți undeva din când în când, că mi-ar prinde bine. Și da, cred din ce în ce mai tare că ar trebui să fac asta. E foarte posibil să devin și în interior la fel de rece precum sunt la exterior. M-ar ajuta. Într-un fel ciudat, dar m-ar ajuta.

           Însă ăsta, momentul ăsta în care scriu, e un moment de slăbiciune, un moment în care pur și simplu clachez, apare o disonanță majoră între interior și exterior și trebuie să o contracarez cumva, trebuie să spun cuiva, fie și unei foi virtuale de hârtie, ce simt.

          Adevărul e că da, sunt și persoane reale cărora pot să mă destăinui și au mai fost persoane cărora simțeam că mă pot destăinui, dar de care m-am îndepărtat din prostie, din teamă, din cauza unor reacții exagerate din partea-mi, din neînțelegeri, etc.

         Nu sunt ‚a people’s person’, nu știu prea bine cum să interacționez cu alte ființe umane, deși, inevitabil, sunt o ființă socială. Am rețineri, am trac, mă blochez și de asta găsesc deseori dificil să-mi fac prieteni noi și tot de asta mă panichez când pierd legătura (din cauza mea, de obicei) cu persoane pe care le consideram a-mi fi prieteni.

          Tot ce stă scris mai sus poate fi interpretat ca declarația unui complex de inferioritate, dar nu, sunt conștientă de toate calitățile mele, nu e vorba de asta. Știu însă că mai am și părți proaste care uneori se văd înaintea celor bune și asta nu e în avantajul meu. Într-o lume perfectă, aș etala ce am în interior acum și aș păstra pentru mine ce arăt la exterior acum. Ar fi ideal.

           

Pariuri sportive, combinație între util și plăcut.

În domeniul ăsta al pariurilor sportive nu m-am băgat niciodată și nici nu am de gând pentru că nu am fler pentru așa ceva. Ca să nu pariezi în van, trebuie să fii oarecum pasionat de un sport (sau mai multe) și să fii la curent cu evoluțiile echipelor sau sportivilor, în general, ca mai apoi să ai nervii tari în așteptarea rezultatului care îți pune sau nu bani în buzunar.

Ce-i drept, lumea pariurilor sportive chiar îmbină utilul cu plăcutul. Plăcutul pentru că, nu-i așa, sportul un domeniu frumos, care te ține cu sufletul la gură și e imposibil să nu-ți placă. Utilul pentru că, dacă ai destul noroc și intuiție, dar și o pasiune care să te ajute să nimerești rezultatul și să devii mai bogat cu câteva zeci de lei, sau, cine știe, poate chiar și cu mai mult, în funcție de suma pe care ești dispus să o pui la bătaie în primă instanță.

Pe piață sunt multe agenții de pariuri sportive online, fiecare cu avantajele sale. De altfel, fiecare parior își alege agenția de pariuri în funcție de care avantaje le consideră a fi mai importante. O listă de astfel de agenții recomandate găsiți pe http://pariuri-online.ro/agentii-recomandate/index.php, așa că dacă există printre voi pasionați de așa ceva, nu ar strica să aruncați un ochi pe ea.

Bicicleta > Mașina.

Încă de mică mi-ar fi plăcut să învăț să merg pe bicicletă. Consider că mersul pe bicicletă e o activitate sănătoasă, care te ajută să te menții în formă și, de ce nu, să-ți faci noi prieteni. care îți împărtășesc pasiunea.

Din păcate, zona în care am copilărit nu mi-a creat condițiile necesare realizării unei astfel de activități, dar sigur, timpul nu e pierdut, nu e nicicând prea târziu să înveți să mergi pe bicicletă.

Într-o societate mult prea grăbită, în care omul se află într-o fugă continuă, bicicleta nu mai e considerată un mijloc de transport convenabil, ceea ce mi se pare total greșit.

Această modalitate de a te deplasa dintr-un loc în altul, fie de nevoie, fie de plăcere, are multe avantaje, printre care aș enumera faptul că e ecologică, se strecoară ușor prin locuri inaccesibile pentru alte mijloace de transport, te ajută să te menții în formă și e foarte, foarte ieftină.

Este foarte important să alegi o bicicletă potrivită pentru tine, cât și accesoriile necesare ei ca să te bucuri de această activitate. De aceea, îți recomand să apelezi la un magazin de biciclete , un loc numai bun pentru pasionații de ciclism, care pot găsi aici de la biciclete noi și SH, la echipamente, accesorii sau piese pentru biciclete.

În concluzie, încurajez mersul pe bicicletă în defavoarea mașinii, dacă vrei să ai un stil de viață sănătos. Și alege-ți cu mare grijă bicicleta și accesoriile care te definesc.

Despre cadouri.

Zilele de naștere, perioada Crăciunului sau Paștelui, Dragobetele, nunta sau botezul, toate astea au ceva în comun: necesitatea de a căuta și dărui un cadou. E un gest frumos, plin de însemnătate, care arată respect sau care pur și simplu a devenit o tradiție.

Cadourile au fost dintotdeauna punctul meu slab. Fie că trebuie să fac un cadou, fie că trebuie să mă gândesc la un cadou pentru mine, ca să vând un pont cuiva, mintea mi se blochează și nu am nicio idee. Personal, căutarea unui cadou înseamnă un chin și mă bazez pe alții care să-mi dea un sfat sau măcar să-mi vândă un pont în direcția asta. Ce-i drept, sunt multe locuri de unde te poți inspira dacă te afli în postura mea. Un astfel de loc este http://www.gourmetgift.ro/, unde am găsit o mulțime de coșuri cadou, perfecte pentru o surpriză plăcută.

Cadoul nu trebuie să fie neapărat scump sau să atragă atenția într-un mod agresiv. Uneori este nevoie doar de puțin suflet și un strop de imaginație pentru a surprinde pe cineva drag, iar în funcție de cui îi este destinat cadoul, îți poți permite să fii sau nu mai îndrăzneț.

Un vin bun, o cutie de bomboane, un gând sincer pe o felicitare pot fi de ajuns. Less is more, cum ar spune anglo-saxonul. Și, ca o paranteză, am observat că asta prețuiesc și eu, cadourile simple, dar care nu sunt făcute din necesitate, ci din dragoste.

Alternosfera la GFEST.

Prima melodie de la Alternosfera care a ajuns în urechile mele a fost Wamintirile. E ceva vreme de atunci și nu pot să nu țin minte că mi se părea amuzant că nu au intitulat melodia Amintirile, am râs ceva pe tema asta. Oricum, nu prea m-a impresionat atunci.

A urmat o perioadă în care nu am auzit de ei, după care vine și perioada în care descopăr cu adevărat Alternosfera. Ce-i drept, a început din nou ciudat, cu Drumuri de noroi, din nou părându-mi-se amuzant felul în care solistul pronunța refrenul.

Însă de data asta am zis că sună mult prea bine ca să nu ascult și altceva de la ei. Și ușor ușor am dat de melodiile lor consacrate și mai puțin cunoscute. Nu pot să spun că eram fan, ascultam Alternosfera ca pe oricare altă trupă de prin playlist de la care aveam 3-4 melodii.

Recent, însă, am prins (cam târziu, așa e) gustul lor și am început să-i ascult obsesiv. Uneori ascultam Alternosfera și nimic altceva timp de zile. Și așa au devenit una din plăcerile mele muzicale.

Introducerea asta a fost așa, ca să aibă o explicație entuziasmul meu față de concertul Alternosfera de aseară din Iași, în cadrul GFEST. Trupa asta a fost de multe ori pe aici în ultimii ani, dar abia acum am reușit să-i văd live. Și, Doamne, a meritat fiecare minut de așteptare.

Probabil că numai cineva care a fost la un concert de-al lor poate să înțeleagă cum te simți când îi ai în față și sorbi fiecare sunet pe care ți-l oferă. Am țipat, am cântat, am sărit, m-am agitat așa cum nu credeam că o să o pot face vreodată. Și nu, de vină clar nu era starea dată de alcool. Nu a fost cazul.

Au cântat impecabil, au revenit de 2 ori pentru bis, la insistențele noastre. Bine, dacă era să fie după cererile noastre, ar fi fost și acum acolo, cântând.

Diferența dintre variantele de studio și live-ul? Noi, ăștia mulți, care am fost un fel de backing vocals pentru Marcel (solistul), care am răgușit țipând și cântând, care ne auzeam mai tare decât se auzea el. În rest, poate mai mult suflet pus în interpretare, fiindcă sunt sigură că e o altă treabă când interpretezi în fața unei mâini de oameni care-ți știe toate versurile pe de rost și nu-ți dă voie să mai ieși de pe scenă.

În concluzie, mulțumesc, Alternosfera! A fost de vis aseară!

P.S. - Să nu uit de Rehab Nation. Auzisem de ei, dar nu-i ascultasem niciodată. Au fost o surpriză foarte plăcută. Thumbs up! :D

Leapșa de vacanță.

Pentru că tot mai e puțin din vacanță (care, apropo, a trecut prea repede și prea neproductiv), am primit o nouă leapșă, tot de la Costin, căruia îi mulțumesc, din nou. 
Să purcedem, deci:

1. Muntele sau marea?
Dintotdeauna muntele. Cu toate că mai des am fost la mare. Mult mai des. Dar tot muntele mi se potrivește mai bine

2. Iarnă sau vară?
Greu de zis. Probabil vara.

3. Care e destinaţia la care visezi că vei ajunge măcar o dată în viaţă?
Vreau să ajung în Marea Britanie măcar în vizită. Într-o lume perfectă, aș locui acolo pentru totdeauna.

4. Care a fost cea mai frumoasă ţară pe care ai vizitat-o?
N-am avut ocazia să ies din țară, deci nu mă pot pronunța.

5. Care a fost cel mai frumos oraş din afara ţării pe care l-ai vizitat?
Idem nr. 4.

6. Care a fost cel mai frumos oraş din România pe care l-ai vizitat?
Atât cât am reușit să văd din el, mi-a plăcut Brașovul foarte mult. Și Piatra Neamț e un oraș frumos, liniștit și curat. 

7. Ce obiectiv turistic te-a impresionat?
Nu știu dacă se încadrează neapărat în obiective turistice, dar pot să spun că mi-a plăcut foarte mult Transfăgărășanul. Ce-i drept, nu am parcurs decât jumătate din el sau mai puțin, doar până la Bâlea Lac, dar mi s-a părut una dintre cele mai frumoase realizări românești, de care ar trebui să fim mândri.

8. Ce obiectiv turistic românesc ai recomanda unui străin?
Cu toate că nu am fost acolo, nordul țării, Maramureșul mai exact, e o parte veselă și plină de tradiții a țării. La fel și Bucovina, cu turismul ei religios. 

9. Ce oraş ţi-ai dori să vizitezi?

În România ar fi multe. Clujul și Sibiul sunt pe primul loc.

În străinătate, cred că orice oraș mi-ar stârni interesul, dat fiind că nu am ieșit din țară niciodată. Dar Londra sau Barcelona ar fi perfect dacă le-aș vizita.

10. Ce suveniruri cumperi de obicei?

La capitolul suveniruri, ca și la capitolul cadouri, sunt 0 barat. Așa că mă bazez pe ce văd că achiziționează ceilalți. De obicei încerc să nu cumpăr prea multe suveniruri, dar dacă se întâmplă să consider necesar, iau ceva simplu, specific locului.

Litoralul românesc.

Dacă tot am ajuns la mare, după ce anul trecut am ocolit-o din cauza examenelor, admiterii la facultate și altora, mi-am zis că ce o să văd o să-mi placă, mai ales că pe la televizor unii lăudau litoralul românesc, ziceau că s-au făcut investiții în turismul mioritic și că - șocant - e mult mai accesibil acum. Tot scump și plin de fițe, cum îl știam, a rămas.

Sunt câteva chestii care sar în ochi și nu pot fi nevăzute.

În primul rând, ca să ajungi la plajă, în situația mea, era nevoie de mijloc de transport. Ce mi se pare acum amuzant, dar atunci enervant, e setea de clienți a firmelor care se ocupă cu așa ceva. Exemplu: în jurul orei 10 P.M. așteptam un microbuz spre casă, iar când a venit și l-am văzut doldora de oameni, am început să mă gândesc la următorul. Aveam impresia că oricum deja numărul de persoane din microbuz era incredibil de mare, cu mult peste limită, și numai 4 oameni ar mai fi lipsit din adunarea aia. Cum-necum, microbuzul a oprit și ne-am făcut loc prin ceilalți pasageri. Călcați, presați, cu niște mirosuri primprejur care mai de care, și așa au trecut 15 minute din viața mea. S-a întâmplat ca în microbuz să fie și o familie de unguri, cred. Pot doar să-mi imaginez ce impresie și-au făcut. Nu că ne-ar avea la suflet prea mult, în orice caz.

Deci da, cu riscul unei amenzi sau a unui accident (ușa de la microbuz nici nu a mai fost închisă, ieșea masacru dacă se întâmpla asta), șoferii de astfel de microbuze și, prin extensie, cei din vârful piramidei sunt în stare să își și să ne pună viața în pericol doar pentru câțiva zeci de lei în plus. Bănuiesc că așa merg treburile și în alte domenii, la scară mai mult sau mai puțin largă.

Bineînțeles că în 4 zile mare lucru nu am făcut, dar am ajuns în Mecca de vară a celor din Dorobanți. Mamaia. O stațiune ca oricare alta în timpul zilei, noaptea se transformă în Walk Of Fame pentru domnișoarele cu tocuri pe care nici nu pot merge și domnișori cu ochelari de soare (sau de lună, mai bine zis).

De știut știam treburile astea, dar să le văd cu ochii mei a fost absolut fabulos. Mai ales când mergi prin Mamaia cu Travka în urechi. Mi-a plăcut maxim.

În altă ordine de idei, toate-s la fel. Prețurile sunt tot mari, românii sunt la fel de superficiali, fie că stau acasă, fie că merg la mare, litoralul e plin ochi, așa că din aglomerația orașului ajungi fix în aglomerația de turiști unde, dacă mai pui la socoteală și soarele ăsta enervant de puternic, ești mâncat de viu.

Leapșă.

Asta e prima leapșă căreia îi onorez prezența aici, pe blog, așadar e o premieră.

Leapșa e primită de la Costin, căruia îi mulțumesc că s-a gândit și la mine.

Deci da, leapșa vine cu un set de reguli. Adică astea:

1. Spune 11 lucruri despre tine.

2. Răspunde la întrebările adresate de cel care te-a nominalizat şi formulează un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi nominalizezi.

3. Nominalizează 11 persoane (+link) care să realizeze acest tag.

4. Mergi pe pagina lor şi anunţă-i.

5. Menţionează de la cine ai primit leapşa.

1.

1. Sunt cea mai încăpățânată persoană pe care o cunosc.
2.  Nu prea știu să fac mâncare.
3. Am o obsesie pentru culoarea verde.
4. Îmi place limba engleză încă de când am început să o studiez.
5. Mi-ar plăcea să călătoresc mai mult, dar deocamdată nu se poate.
6. Pierd prea mult timp în fața laptopului.
7. Când îmi amintesc de ceva important, îi anunț pe cei din jurul meu asta țipând.
8. Deseori mă gândesc că ar fi trebuit să mă nasc băiat.
9. Mă cert deseori cu sora mea, dar la fel de repede ne împăcăm.
10. Îmi place să fac lucrurile pe ultima sută de metri, mi se pare mai palpitant.
11. Tind să mă evaluez ca fiind ușor timidă.

 2.

1. Care sunt melodiile tale preferate? (La întrebarea asta mereu mi-a fost greu să răspund. Ascult multă muzică și e imposibil să nominalizez doar câteva melodii. Uite, spre exemplu, în perioada asta ascult Example foarte mult fiindcă o să-l văd live peste câteva zile și nu vreau să fiu luată ca din oală. Sună chiar bine.)
2. Fără ce nu ai putea trăi? (Aer, asta e clar. Dar muzica e la fel de importantă pentru mine. O zi în care nu am contact cu muzica e o zi proastă pentru mine. Nici fără engleză nu aș putea trăi, mi-e foarte dragă. Bine, și mai sunt prietenii, familia, bla bla-urile astea care oricum se subînțelege că sunt acolo.)
3. Ce carte citeşti momentan? (Momentan citesc Coșmarul de John Saul. Una din multele cărți de Saul pe care le-am citit. Mare fan sunt, deși nu-s chiar educative sau filosofice și nu te ajută în vreun fel. Se mulează perfect pe tipul meu preferat de carte/film.)
4. Ce ţi-ai propus să faci vara asta? (Sunt câteva chestii pe care aș fi vrut să le fac vara asta, gen să citesc mult, să reiau House, să merg la mare/munte, să mă bucur de vacanță cât pot, că e cam ultima mea vacanță de om liber.)
5. De ce ai pleca din România? (De ce? Din toate motivele pe care le tot enumăr aici, pe blog, de ceva vreme. Birocrație, corupție, nepăsare, spirit de turmă, plăcerea acută pentru scandal, etc.)
6. De ce nu ai pleca din România? (Fiindcă încă sunt multe lucruri bune și de calitate aici, dar, din păcate, stau ascunse bine și marea masă de oameni nu are acces la ele. Există excelență în muzică, film, sport și merită o mai bună promovare. Măcar de asta aș rămâne aici. De dragul ei.)
7. Ce seriale urmăreşti? (Sunt la zi cu The Big Bang Theory, Cougar Town și am terminat House, iar momentan sunt la sezonul 2 din The Mentalist.)
8. Ce îmi recomanzi să citesc? (Nu-ți cunosc gusturile în materie de cărți, dar ți-aș recomanda o carte care m-a impresionat foarte tare, Colecționarul, de John Fowles. De asemenea, ar putea să-ți placă și Lumini pe zăpadă de Anita Shreeve.)
9. Ce faci când te plictiseşti? (De obicei stau la laptop și nu fac nimic. Uneori citesc, alteori ascult muzică, mă uit la televizor sau pur și simplu privesc în gol și mă gândesc la tot felul de chestii.)
10. De ce răspunzi la această leapşă? (Pentru că e prima leapșă pe care o primesc și eram nerăbdătoare să completez și eu una. Dar și pentru că mi-a plăcut și mi s-a părut o leapșă interesantă.)
11. Bicicletă sau role? (Probabil că role, dar nu am un motiv întemeiat pentru alegerea mea.)

Peste 3 și 4 o să trec pentru că persoanele la care m-aș fi gândit au fost deja nominalizate de Costin.

Și asta a fost prima mea leapșă. Am încercat să răspund cât mai sincer la întrebări, sper să se vadă. :D

De ce doresc viață lungă CFR-ului.

Dacă stau bine să analizez situația, probabil că nici nu e nevoie de facultate ca să-ți dai seama de ce ai putea să urăști CFR-ul. Personal, am multe motive și știu că sunt mulți care îmi împărtășesc sentimentele.

În 20 de ani am făcut multe drumuri cu trenul. Majoritatea spre Iași. Drumul nu e lung, maxim o oră și 40 de minute. Dar intervalul ăsta se transformă uneori într-un adevărat coșmar. Asta și în funcție de persoanele din jur, și de perioadă, și de stare. Și de faptul că e personal.

Drumul Vaslui - Iași, Iași - Vaslui e o obișnuință pentru studenți și pentru cei care fac naveta. În fiecare vineri și duminică, trenurile pe ruta asta, în timpul anului universitar, erau pline până la refuz. Cu doar 3 vagoane, poate 4, și o puzderie de lume, nu mă mir că în 75% din drumuri am stat în picioare.

Dar asta e cea mai mică dintre probleme. O alta ar fi lejeritatea cu care doamnele de la casa de bilete își fac treaba. Se mișcă incredibil de lent. S-a întâmplat să stau și 5 minute în fața casei și să nu fiu băgată în seamă, deși bugetara de serviciu nu părea să aibă mare lucru de făcut pe lângă a-și face treaba pentru care e plătită. Am rămas și fără bilet de câteva ori din cauza asta.

Ce-i drept, CFR-ul nu-și ia dreptul de a alege ce pasageri să aibă. Dar, totuși, de-a lungul timpului am avut de-a face cu fel de fel de oameni. De la persoane care nu cunosc termenul de căști, la mâncători și scuipători de semințe pe podeaua vagonului. De la femei în vârstă frustrate (ca să nu le numesc babe) care își povestesc viața întregului compartiment și, cu unele ocazii, caută scandal din orice chestie măruntă, la tipi cu nivelul de hormoni supra ridicat, care fac tot felul de apropouri și gesturi obscene. Și enumerarea se poate lungi la nesfârșit.

Pe o căldură de nesuportat (respectiv pe un frig care îți îngheață sângele în vine) și stând în picioare, uneori peste bagaje, împins din toate părțile, udat, călcat, înjurat, privit insistent, oamenii ăștia sunt ultimii cu care să vrei să ai de-a face.

CFR-ul este indispensabil pentru mine pentru că e ieftin și la îndemână, dar în ultimele câteva drumuri mi-a încercat răbdarea la maxim. Și n-am ieșit învingătoare eu, evident.

Nu știu ce afaceri se învârt în jurul CFR-ului și nici nu mă interesează detaliile de ordin tehnic. Dar ce e la suprafață nu arată prea bine. Are multe hibe, sunt multe lucruri la care trebuie lucrat, sunt multe aspecte care trebuie îmbunătățite. Adevărat e că la prețul pe care îl plătesc e normal să mă aștept la un minim de confort, dar sunt unele chestii pe care e imposibil să nu le vezi și să te irite.

În consecință, Căile Ferate Române, nu pot vorbi cu drag despre voi, dar, volens-nolens o să ne mai întâlnim.

De vară.

Cam în fiecare din cei 3 ani de când am blogul am dedicat câte o postare căldurii infernale. Am avut marea onoare de a sta drept martor caniculei care parcă topește carnea pe tine.

Anul ăsta nu face excepție. E al naibii de cald, iar faptul că locuiesc pe pământ, la casă, nu mă ajută cu fix nimic. Nici măcar umbra singurului vișin din curte nu coboară temperatură ca să te simți și tu mai a cătării. Aștept seara, poate-poate o fi mai bine. Dar ce-i frumos, e frumos până la capăt. Și căldura nu face excepție. Și e abia începutul.

În altă ordine de idei, după un an de facultate (wow, a trecut deja un an!) pot să trag și eu linie și să spun că sunt mulțumită de cum a decurs, per total, anul ăsta. E drept, aveam alte așteptări, dar nu am de ce să mă plâng.

Nu interesează pe nimeni detaliile, așa că o să trec direct la ce mă macină în prezent.

Mă bucuram că-mi ziceam în minte că gata, am scăpat de examene (multe la număr) și învățat și stat pe coclauri și o să vin și eu acasă și o să stau degeaba. În capul meu (așa cum se întâmplă mereu) a sta degeaba e mult mai bine decât a sta cu un teanc de hârtii în față, cu grijă că nu trec nu știu ce examen sau că trebuie să predau nu știu care portofoliu. Dar când ajung practic să stau degeaba, mi se face dor de zilele ocupate, când aveam atâtea de făcut, încât ajungeam să nu fac nimic din ce-mi propusesem.

Ideea e foarte simplă, din punctul meu de vedere. Statul aiurea e mai dulce când știi că ai ceva de făcut. Așa, când ți se dau pe tavă câteva săptămâni de genul, parcă nu mai au niciun farmec. E doar o opinie.

Și, printre altele, am început o carte foarte bună. Lolita e numele ei. La o primă vedere, poate părea bolnavă, greu de citit și nerecomandată celor mai slabi de înger. În genere, mă aflu printre cei care citesc romane mai puțin accesibile și nu atât de plăcute de majoritatea. E pur și simplu o chestie de gust. Dar, pentru orice eventualitate, Lolita de Vladimir Nabokov merită citită.

În materie de muzică ar fi multe recomandări, dar cel mai indicat ar fi să fac o postare separată în care să prezint ce am mai găsit prin colțurile nebănuite ale Youtube-ului și nu numai.

Și posibil să postez mai des de acum, vacanță fiind.

De ce 1 iunie e ziua mea.

     Anul ăsta împlinesc 20 de ani. Pentru alții e un moment pe care îl așteaptă de multă vreme. Nu și pentru mine. Eu l-aș evita la nesfârșit dacă aș avea cum.

     Eu văd lucrurile diferit.

     În mintea mea, sunt un copil. Și intenționez să rămân așa cât de mult o să pot. Trecând peste faptul că pentru părinții mei voi rămâne mereu un copil, mi s-a zis că mă comport cam pueril pentru vârsta mea. Fac unele chestii la care ar fi trebuit să renunț odată cu așa-zisa maturizare. Și statura mă ajută, ce-i drept. Și-mi place așa. La nebunie.

     Îmi place să am momente în care pur și simplu să-mi implantez ideea asta că încă sunt copil, fie el și în anul I de facultate, cu responsabilități din ce în ce mai mari și cu planuri de viitor. Uneori cânt pe neve, dansez în mijlocul camerei ca ultimul om, sar din cine știe ce motive, mă cert cu sora mea de parcă am fi copii mici, fac baloane de săpun, mă alint, râd isteric. Dar nu-mi pasă. Deocamdată încă sunt un copil.

     Și poate chiar ce am scris mai sus sună copilăresc. Dar din nou, nu-mi pasă. 

    Ca să folosesc un clișeu, în fiecare din noi există un copil. Al meu e mai încăpățânat și nu vrea să stea ascuns. Vrea să se manifeste atât timp cât mai poate, vrea să fie lăsat în pace să-și facă de cap, să nu fie judecat sau arătat cu degetul.

     Pentru că societatea asta e una bolnavă, cu reguli morale bolnave care nu-ți permit decât să fii un robot și să te conformezi unui anumit tip de comportament. Dacă ieși din tipar, fie ești țicnit, fie ciudat. Oricum ar fi, normalitatea nu e pentru tine, clar. Fiindcă asta e, majoritatea reprezintă normalitatea, deși poate nu-i în totalitate corect.

     Și tot societatea omoară copilul ăsta. Eu pe al meu nu vreau să-l las așa, în agonie, și îi mai dau uneori drumul. Îl las să-și facă de cap. Oricum zilele îi sunt numărate și îi sunt numărate de multă vreme, dar am mai tras și eu de timp și i-am prelungit șederea.

     În fine, ideea e că da, mâine e și ziua mea. Și Doamne, nu vreau cadouri (oricum nu primeam!). Vreau puțină (a)normalitate. Ar fi perfect. 

     O să fie o zi bună, cu byron Live Underground. Și poate o înghețată.

    La mulți ani în avans tuturor copiilor de drept și copiilor blocați în trupuri de adulți. În egală măsură, distrați-vă!

Concert byron: bifat.

Când mă gândeam că o să ajung în Iași pentru facultate, mi-am întocmit în cap o listă cu lucrurile pe care voiam să le fac cât timp stau aici. Printre alea erau două menționări foarte importante. Concert Grimus și concert byron. Era un fel de obligație pentru mine să bifez pe listă prezența la cele două concerte. Și cum la Grimus am reușit să ajung, ba chiar să și vorbesc cu ei, mai rămăsese byron. Pe ei i-am văzut la balul caritabil din iarnă, chiar înainte de Grimus. și deși a fost genial, recitalul s-a petrecut într-o atmosferă liniștită, care nu mi-e foarte pe plac, ca să mă exprim în felul ăsta.

Și când am auzit că byron concertează din nou în Iași, m-am luminat la față. Așteptam de ceva vreme momentul și s-a nimerit să aibă loc exact înainte de tona de examene care mă așteaptă la cotitură. Așa că byron a însemnat ultima gură de aer curat și nu-mi permiteam să o ratez.

Ziua de ieri a fost foarte byron-ish pentru mine. Întâi la Cărturești, unde i-am ascultat povestind despre întreaga experiență byron Live Underground și cântând acustic câteva piese, și apoi în Underground Pub, unde a fost dincolo de toate așteptările mele.

Am aflat ulterior că la Constanța au apărut câteva probleme și publicul nu a fost chiar atât de receptiv, deci clar Iașul trebuia să compenseze. Și Doamne, a compensat din plin!

Cu toate că aveam o durere de picioare îngrozitoare și o urmă de durere de cap, nimic nu a mai contat când au urcat byron pe scenă. Nu că vreau să-i urc pe un piedestal și să-i ridic în slăvi. Nu, ar însemna să fiu mult prea subiectivă și nu e cazul. Dar oamenii ăștia chiar știu ce fac și o fac bine. Bine de tot.

Au trecut prin melodii ca Diggin' a Hole (care se întâmplă să fie melodia prin care i-am descoperit și melodia mea preferată), King of Clowns, Perfect, Granița în Raniță sau 1000 de chipuri. Și deși Dan a avut ceva probleme cu 3 corzi de la cele 2 chitare ale sale, totul a mers ca la carte. Și de ce ziceam mai devreme că publicul a compensat din plin? Pentru că a cântat, a țipat, a aplaudat, s-a simțit bine și trupa a rămas impresionată de atmosferă. Asta mă bucură foarte tare. Înseamnă că și ei s-au simțit la fel de bine ca și noi.

Prin concertul ăsta, byron a demonstrat că e o trupă de oameni talentați, profesioniști și devotați și că merită mai multă promovare.

Mare lucru nu mai pot adăuga. Cine a fost acolo știe despre ce vorbesc. N-ar avea rost să umplu postarea de superlative. Ar suna prea pompos și nu ar fi luat ca atare. De aceea mă rezum doar la a le mulțumi că există și că fac muzică bună. Și că abia aștept să îi văd și ascult din nou, să cânt, să țip, să aplaud, să sar și să uit de orice durere de picioare sau de cap atât timp cât îi am în urechi și în fața ochilor.

Amestec de idei.

Eram pe punctul de a-mi vărsa frustrările cu privire la vremea de săptămâna trecută când brusc am simțit puțină dragoste de sus. Ploaia aia, deși a stricat planurile multora (fiindcă s-a nimeri fix în weekend), a fost extrem de binevenită. Era și timpul să se mai răcorească. Dar, din nou, parcă exagerează deja cu starea de latență în care intră toți când începe olecuță a ploua.

Deja Facebook-ul se umpluse de melodii și statusuri despre ploaie, la fel cum se întâmplă și atunci când ninge. Toată lumea anunță pe toată lumea că ninge, de parcă toată lumea aia ar sta într-un cub de sticlă mată și n-ar vedea ce naiba se întâmplă în jurul ei.

Lăsând vremea la o parte, o altă idee genială îmi inundase mie creierul acum câteva zile. Cum mă iau eu mereu de toată lumea când greșește la nivel de gramatică, mi-a trecut prin cap să scriu despre cum se înjură corect. Asta fiindcă am observat tendința unora de a-și răsfrânge neștiința și în ''domeniul'' ăsta. Și am stat ceva vreme și am gândit cum aș putea să scriu mai bine o postare de genul, mai ales că nu-s persoana cu cel mai colorat limbaj din câte cunosc eu și nici profilul blogului nu e de așa natură încât să mă apuc de făcut tutoriale despre cum se înjură corect. A fost încă o idee briliantă care s-a dus pe apa sâmbetei. Și bine a făcut.

În schimb, mă bucur că s-a început a scrie cu diacritice. Pe rețelele de socializare, pe bloguri, uneori chiar și pe Y!m, deși acolo mai răruț fiindcă e mai greu din cauza emoticonurilor și scrisului rapid. Nu știu dacă obiceiul ăsta e considerat cool sau pur și simplu le-a intrat mintea la cap unora, dar e bine, e foarte bine. Mici greșeli de ortografie pe ici, pe colo, dar fac tot ce pot să-mi corectez defectul ăsta profesional și să nu mai fiu atât de băgăcioasă în felul oamenilor de a scrie.

Tind să cred că nu rezolv absolut nimic dacă le spun. Poate îmi iau câteva înjurături sau mă lovesc de o doză de nepăsare, dar cam atât. Tocmai de aia spun că nu mai are rost să-mi bat gura de pomană.

În legătură cu asta, de curând am dat de o campanie întocmai menită să conștientizeze importanța scrierii cu diacritice. Salut campania Folosim Diacritice și o susțin. Indirect de multă vreme, direct începând de astăzi. Nu consider că e obligatoriu să scriem cu diacritice, dar putem încerca înainte de a refuza cu desăvârșire.

Și pentru că de curând mi-a fost recomandată o melodie foarte, foarte bună, mi-e clar că trebuie să o recomand și eu mai departe. E vorba de Falullah cu Give us a little love.

Sunt rea.

Sunt rea. Și, mă rog, nu-s rea pentru că intenționez asta. Nu mereu.

Și nu am fost așa dintotdeauna. Sau poate că am fost, dar abia acum latura asta a mea a ieșit la suprafață.

Mi s-a zis de multe ori că sunt rea și de tot atâtea ori am stat și am gândit cu ce am greșit de s-a ajuns la concluzia asta. Ei bine, acum totul mi-e mult mai limpede.

Fie că nu răspund la telefon, fie că îi corectez pe ceilalți, fie că ridic tonul, fie că fac o remarcă supărătoare, fie că utilizez sarcasmul/ironia mai des decât ar trebui, acum știu (și trebuia să știu de multă vreme) că sunt văzută ca o persoană rea. Bine, poate că termenul 'rea' e discutabil și fiecare are o altă descriere pentru el. Eu l-aș descrie prin propria persoană.

Da, e clar. Odată pentru totdeauna am realizat asta și sunt gata să recunosc. Lume, ferește-te, sunt rea! Chiar dacă unele chestii le fac din reflex, obișnuință, asta nu mă scuză că am în sânge o doză de răutate care supără. Unii mă suportă așa cum sunt, altora li se pare că-s dificilă și abandonează de la început. Îi înțeleg perfect. Nu-s cea mai simplă persoană din lume. Pe lângă rea, sunt cam ciudată și enervantă, supărătoare. 

Și am explodat iar. Fiindcă văd că greșesc și m-am săturat să tot cer iertare și să caut scuze pentru comportamentul meu. Nu e un capăt de țară, dar sunt conștientă că enervez mult și des și nici mie nu mi-ar conveni dacă cineva ar proceda așa cu mine.

Ce pot eu să spun e că nu-mi pare neapărat rău că sunt așa. Unii și-o cer fără să-și dea seama. Îmi pare rău doar că uneori le fac rău unor persoane la care țin sau care pur și simplu nu ar merita așa ceva din partea mea. Sper să se înțeleagă ce e de înțeles, să nu se ajungă la concluzia că oi fi vreo mega scorpie care vrea răul omenirii, ci doar că am momente în care doza de răutate pe care o are oricine e mai proeminentă la mine. Din păcate.

Muzică românească bună.

Acum ceva vreme am mai scris despre ea, am recomandat câteva trupe care acum cunosc un succes frumușel, printre care Grimus, Les Elephants Bizarres, Blue Nipple Boy, Cuantune și lista poate continua nestingherită. După cum zicea și Vali de la Grimus, muzica românească de nișă începe să se miște și se mișcă binișor. Ce-i drept, nu are multitudinea de fani pe care o are un artist de genul Inna sau Alexandra Stan și nu cântă pe mari scene ale lumii, după cum ar merita, dar li se acordă atenție și asta e bine. E un început foarte bun, zic eu.

Timpul a trecut, iar eu am mai dat de niște trupe românești care sună bine. Foarte bine chiar. Părerea mea despre partea asta a muzicii din România era clar formulată, dar se cimentează cu ocazia asta. Mă bucur că am ocazia să dau peste astfel de trupe și sper să continue să scoată melodii pentru că urechile mele nu or să se sature niciodată de muzică bună.

O să încep cu melodia pe care, din întâmplare, o ascult în momentul de față. A fost o surpriză plăcută pentru mine. Am auzit-o menționată de Cristi de la Grimus când l-am întrebat de melodii preferate. Adevărul e că a durat ceva până să dau de ea, dar și când am dat, parcă toată căutarea mi s-a părut a fi avut un sens.

Trupa se numește YellLow, iar melodia pe care o recomand e Crimson. E o combinație de stiluri care îmi sună extrem de bine în urechi. Merită ascultați și urmăriți în continuare.

Următoarea trupă aduce puțin cu Telepopmusik, dacă vă sună cunoscut. Dacă nu, trebuie spus că e un stil pop, liniștit, ambiental. De data asta am rămas eu uimită să aflu că sunt români. Melodia pe care o recomand se numește Breathe și e o colaborare cu Nicole.

Și de la un stil mai călduț, trec direct la o trupă de rock alternativ (Steelborn) care, printre altele, cântă și în românește. Uite că încă se mai poate face muzică în românește care să sune bine și să nu repete 3 cuvinte obsesiv. Pentru partea de compoziție, numai de bine. Versurile sunt bine alese și chiar dau de gândit. Felul în care cuvintele sunt așezate și combinate și mai apoi puse pe muzică nu-i de ici, de colo. Iar vocea puternică a solistei e clar un bonus.

Se poate în engleză

la fel de bine ca și în românește.

Steelborn tocmai a lansat albumul 'Trup de apă', pe 22 martie. L-am ascultat pe tot și nu-i melodie care să nu-mi fi plăcut de pe el. Din nou, o mega-surpriză plăcută. Sper să aud numai de bine de ei. Ar merita să fie cunoscuți și promovați mai departe. Potențialul e vizibil de la o poștă.

De ultima mea recomandare de data asta mi-am adus aminte acum, în timp ce scriam. Trupa se numește Manfellow, iar melodia Why. Manfellow sunt câștigătorii finalei naționale GBOB de anul trecut și îi urmează pe cei de la Grimus (2007), The Marker (2008), Phenomenon (2009) și White Walls (2010). Din nou, finala națională GBOB a adunat multe trupe bune. Fiecare an e o nouă provocare și o nouă reușită.

Desigur că pe lângă recomandările mele, trupele de mai sus au cu ce materiale se lăuda. Eu am scos în evidență doar ce le recomandă mai bine. Dacă place sau nu, asta depinde de fiecare. Ultimele mele recomandări s-au bucurat de succes, deci sper că și de data asta o să fie la fel.

Ipocrizie de sezon.

Din miile de termeni pe care aș fi putut să-i folosesc pentru a caracteriza ce se întâmplă momentan sub ochii mei, am ales să fie ăsta. Deși nici el nu cuprinde în totalitate mentalitatea perioadei în care ne aflăm, mentalitate care nu încetează să revină în fiecare an electoral.

În Iași e urât. E tare urât. E vreme de ploaie și asta mi-a adus aminte de zilele nu prea îndepărtate în care eram nevoită să cotrobăi prin orașul cu infrastructura în renovare și să ajung acasă plină de noroi și cu nervii la pământ. Un lucru e clar : e an electoral, deci lumea trebuie să-și urmărească interesele, adică să facă ce face de obicei în asemenea ani. Așa că fie ploaie, fie ninsoare, se apucă de spart drumuri, deviat circulația, astupat gropi și lista poate continua. Și asta nu implică faptul că treburile astea sunt făcute cum trebuie. Nu neapărat.

Ultima dată când s-au apucat de spart am avut norocul de a mă bucura de bunul mers al lucrurilor chiar acasă. Intenția se numea canalizare și asfaltare a străzii, dar până să ducă la bun sfârșit treaba, au fost câteva săptămâni bune în care am mers de acasă la școală cu pungi de plastic în picioare, fiindcă își găsiseră exact sezonul musonic în care să se apuce de lucru. Paradoxal, pe atunci mi se părea amuzant și abia acum mă enervează gândul ăsta.

De orașele altora nu știu și nici nu mă interesează, sincer. Dar sunt foarte sigură că se întâmplă același lucru mai peste tot. Atât cât am avut ocazia de a sta acasă în ultima perioadă, am văzut că și pe la noi se lucrează intens, numai-numai de or face un oraș mai frumos din Vaslui (nu că nu ar fi deja). Sunt curioasă dacă lucrările or să se termine până la alegeri, iar dacă răspunsul are să fie unul negativ, ce o să se întâmple cu lucrările începute? Or să le lase de izbeliște sau or să le continue, dar de mântuială ori, puțin probabil, or să le ducă la bun sfârșit cu bine. Probabil că supoziția mea e foarte clară, încât nici nu mai trebuie să mi-o expun.

Așadar, țin degetele încrucișate și poate o să văd cât de curând la Vaslui o super modernă gară și drumuri mai bune și fără gropi (pe asta nici eu nu o mai cred) și tot așa.

Ce mă entuziasmează maxim e faptul că am drept de vot anul ăsta. E primul an electoral de când am devenit majoră și de acum fac parte din marea masă de oameni care trebuie prostiți. Prostiți cu promisiuni de mai bine, discursuri deontologice, gata-gata să-ți intre direct la inimă și să te facă să-l votezi pe ăla cu gura mai aurită. Din fericire pentru mine, am fost foarte atentă până acum și cunosc tertipurile lor (cel puțin asta vreau să cred), așa că au de partea lor (a oricui candidează) cu un personaj cu drept de vot mai puțin la numărătoare. Nu că le-ar păsa atât de tare.

Concluzia mea e că Doamne ajută să termine lucrările până la alegeri fiindcă trag speranțe că o să rămânem în iarna viitoare cu drumuri sparte, dar - din nou - cu multe promisiuni care vor fi pe trei sferturi deșarte.

Back on track.

După vreo 2 luni în care mi-am ocupat timpul cu orice altceva, dar nu cu asta, m-am gândit că ar cam fi momentul oportun să revin. Am rămas uimită să văd că lumea încă intră pe blog, chiar dacă nu e nimic nou de văzut pe aici. Înseamnă că ăștia trei ani de blogging nu s-au dus chiar așa, pe apa sâmbetei.

Așadar, mă gândesc serios să reîncep să scriu. De idei nu duc lipsă, slavă Domnului. Mi s-au și întâmplat multe între timp, așa că am despre ce scrie. Timp să am.

Printre cele mai importante lucruri petrecute în perioada asta e și împlinirea a trei ani a blogului ăsta. Ce-i paradoxal e că nu mi-am adus aminte că e ziua lui. A fost nevoie de altcineva care să-mi amintească. Cam ăsta mi-e nivelul de memorare a unor date importante pentru mine.

Au mai fost postări în care am scris despre începuturile mele ca blogger, despre evoluția (sau involuția) mea, despre ce viitor văd eu pentru blog și chestii de genul ăsta. Așa că nu am de gând să mă repet, însă doar țineam să marchez momentul într-un fel, să nu treacă neobservat.

Personal, cea mai importantă realizare a mea din ultima vreme este interviul pe care l-am luat trupei Grimus pentru MusixOn, alături de Alin, cunoscut în blogosferă ca Stamorello.

Mă rog, cei care mă cunosc știu de fanatismul meu pentru trupa asta. Despre ea am vorbit în nenumărate rânduri, i-am recomandat albumele, melodiile, concertele, iar la mijlocul lunii martie a venit rândul meu să fiu acolo, să-i aud live. Și - Dumnezeule! - cântă fenomenal.

Evident, subiectivismul de fan nu poate fi lăsat deoparte așa de ușor, dar cred că doza de realism din ce am zis mai sus este mare, foarte mare chiar.

Interviul e aici, iar recenzia concertului aici.

Dacă de obicei găseam mereu câte ceva interesant în materie de muzică, de data asta nu mă pot lăuda cu prea multe. Chiar dacă am lipsit destul de mult și - teoretic - aș fi avut tot timpul din lumea să dau de muzică bună, nu pot să spun că am descoperit mare lucru.

Două trupe ar fi de reținut : YellLow care, din fericire, e românească și sună foarte, foarte bine, și Wild Belle, cu un stil puțin abordat în ultima vreme, însă care se pare că îmi place.

Între timp am dat de melodii noi de la Luna Amară, Travka și Alternosfera. Mă bucur să văd că partea asta din industria muzicală românească nu se dezminte, ba chiar mai mult, devine din ce în ce mai bună.

În concluzie, pot să spun că oficial pauza s-a terminat și am revenit. Tot ce sper e să am timp să scriu despre tot ce vreau eu să scriu. În rest, în principiu, toate elementele îmi sunt favorabile.

Lipsă.

A trecut multă vreme de când nu m-am mai așezat în fața laptopului cu gândul de a scrie ceva pe blog, cu gândul de a împărtăși gândurile mele cu ceilalți. Nu știu, înainte îmi era atât de ușor, îmi jucau degetele pe tastatură de nici mie nu-mi venea a crede ce repede ieșeau cuvinte, fraze, paragrafe, postări întregi.

A venit o vreme, însă, în care mintea mea e de-a valma. Nu e vorba de timp aici sau, mai exact, de lipsa lui. Nu. În ciuda perioadei ăsteia de sesiune, tot aș fi avut timp să scriu câte ceva, dacă aș fi simțit nevoia. Așa că nu-mi rămâne decât să ghicesc că de vină pentru starea mea de acum e dezordinea în care se află gândurile mele. Probabil că sună clișeic. Sau pompos. Sau exagerat. Dar sigur nu e. Știu eu că nu e.

Tocmai ies dintr-o perioadă solicitantă psihic (din nou, nu mă refer strict la sesiune), care m-a stors de orice urmă de rațiune sau luciditate. Mă simt rău, ca să o zic pe aia dreaptă.

De aia am de gând să fac același lucru ca Epro. De altfel, văzând ce a scris el, am simțit nevoia de a scrie treaba de mai sus. O să continui să lipsesc de aici. E mai bine. Cred.