De ce 1 iunie e ziua mea.

     Anul ăsta împlinesc 20 de ani. Pentru alții e un moment pe care îl așteaptă de multă vreme. Nu și pentru mine. Eu l-aș evita la nesfârșit dacă aș avea cum.

     Eu văd lucrurile diferit.

     În mintea mea, sunt un copil. Și intenționez să rămân așa cât de mult o să pot. Trecând peste faptul că pentru părinții mei voi rămâne mereu un copil, mi s-a zis că mă comport cam pueril pentru vârsta mea. Fac unele chestii la care ar fi trebuit să renunț odată cu așa-zisa maturizare. Și statura mă ajută, ce-i drept. Și-mi place așa. La nebunie.

     Îmi place să am momente în care pur și simplu să-mi implantez ideea asta că încă sunt copil, fie el și în anul I de facultate, cu responsabilități din ce în ce mai mari și cu planuri de viitor. Uneori cânt pe neve, dansez în mijlocul camerei ca ultimul om, sar din cine știe ce motive, mă cert cu sora mea de parcă am fi copii mici, fac baloane de săpun, mă alint, râd isteric. Dar nu-mi pasă. Deocamdată încă sunt un copil.

     Și poate chiar ce am scris mai sus sună copilăresc. Dar din nou, nu-mi pasă. 

    Ca să folosesc un clișeu, în fiecare din noi există un copil. Al meu e mai încăpățânat și nu vrea să stea ascuns. Vrea să se manifeste atât timp cât mai poate, vrea să fie lăsat în pace să-și facă de cap, să nu fie judecat sau arătat cu degetul.

     Pentru că societatea asta e una bolnavă, cu reguli morale bolnave care nu-ți permit decât să fii un robot și să te conformezi unui anumit tip de comportament. Dacă ieși din tipar, fie ești țicnit, fie ciudat. Oricum ar fi, normalitatea nu e pentru tine, clar. Fiindcă asta e, majoritatea reprezintă normalitatea, deși poate nu-i în totalitate corect.

     Și tot societatea omoară copilul ăsta. Eu pe al meu nu vreau să-l las așa, în agonie, și îi mai dau uneori drumul. Îl las să-și facă de cap. Oricum zilele îi sunt numărate și îi sunt numărate de multă vreme, dar am mai tras și eu de timp și i-am prelungit șederea.

     În fine, ideea e că da, mâine e și ziua mea. Și Doamne, nu vreau cadouri (oricum nu primeam!). Vreau puțină (a)normalitate. Ar fi perfect. 

     O să fie o zi bună, cu byron Live Underground. Și poate o înghețată.

    La mulți ani în avans tuturor copiilor de drept și copiilor blocați în trupuri de adulți. În egală măsură, distrați-vă!

Concert byron: bifat.

Când mă gândeam că o să ajung în Iași pentru facultate, mi-am întocmit în cap o listă cu lucrurile pe care voiam să le fac cât timp stau aici. Printre alea erau două menționări foarte importante. Concert Grimus și concert byron. Era un fel de obligație pentru mine să bifez pe listă prezența la cele două concerte. Și cum la Grimus am reușit să ajung, ba chiar să și vorbesc cu ei, mai rămăsese byron. Pe ei i-am văzut la balul caritabil din iarnă, chiar înainte de Grimus. și deși a fost genial, recitalul s-a petrecut într-o atmosferă liniștită, care nu mi-e foarte pe plac, ca să mă exprim în felul ăsta.

Și când am auzit că byron concertează din nou în Iași, m-am luminat la față. Așteptam de ceva vreme momentul și s-a nimerit să aibă loc exact înainte de tona de examene care mă așteaptă la cotitură. Așa că byron a însemnat ultima gură de aer curat și nu-mi permiteam să o ratez.

Ziua de ieri a fost foarte byron-ish pentru mine. Întâi la Cărturești, unde i-am ascultat povestind despre întreaga experiență byron Live Underground și cântând acustic câteva piese, și apoi în Underground Pub, unde a fost dincolo de toate așteptările mele.

Am aflat ulterior că la Constanța au apărut câteva probleme și publicul nu a fost chiar atât de receptiv, deci clar Iașul trebuia să compenseze. Și Doamne, a compensat din plin!

Cu toate că aveam o durere de picioare îngrozitoare și o urmă de durere de cap, nimic nu a mai contat când au urcat byron pe scenă. Nu că vreau să-i urc pe un piedestal și să-i ridic în slăvi. Nu, ar însemna să fiu mult prea subiectivă și nu e cazul. Dar oamenii ăștia chiar știu ce fac și o fac bine. Bine de tot.

Au trecut prin melodii ca Diggin' a Hole (care se întâmplă să fie melodia prin care i-am descoperit și melodia mea preferată), King of Clowns, Perfect, Granița în Raniță sau 1000 de chipuri. Și deși Dan a avut ceva probleme cu 3 corzi de la cele 2 chitare ale sale, totul a mers ca la carte. Și de ce ziceam mai devreme că publicul a compensat din plin? Pentru că a cântat, a țipat, a aplaudat, s-a simțit bine și trupa a rămas impresionată de atmosferă. Asta mă bucură foarte tare. Înseamnă că și ei s-au simțit la fel de bine ca și noi.

Prin concertul ăsta, byron a demonstrat că e o trupă de oameni talentați, profesioniști și devotați și că merită mai multă promovare.

Mare lucru nu mai pot adăuga. Cine a fost acolo știe despre ce vorbesc. N-ar avea rost să umplu postarea de superlative. Ar suna prea pompos și nu ar fi luat ca atare. De aceea mă rezum doar la a le mulțumi că există și că fac muzică bună. Și că abia aștept să îi văd și ascult din nou, să cânt, să țip, să aplaud, să sar și să uit de orice durere de picioare sau de cap atât timp cât îi am în urechi și în fața ochilor.

Amestec de idei.

Eram pe punctul de a-mi vărsa frustrările cu privire la vremea de săptămâna trecută când brusc am simțit puțină dragoste de sus. Ploaia aia, deși a stricat planurile multora (fiindcă s-a nimeri fix în weekend), a fost extrem de binevenită. Era și timpul să se mai răcorească. Dar, din nou, parcă exagerează deja cu starea de latență în care intră toți când începe olecuță a ploua.

Deja Facebook-ul se umpluse de melodii și statusuri despre ploaie, la fel cum se întâmplă și atunci când ninge. Toată lumea anunță pe toată lumea că ninge, de parcă toată lumea aia ar sta într-un cub de sticlă mată și n-ar vedea ce naiba se întâmplă în jurul ei.

Lăsând vremea la o parte, o altă idee genială îmi inundase mie creierul acum câteva zile. Cum mă iau eu mereu de toată lumea când greșește la nivel de gramatică, mi-a trecut prin cap să scriu despre cum se înjură corect. Asta fiindcă am observat tendința unora de a-și răsfrânge neștiința și în ''domeniul'' ăsta. Și am stat ceva vreme și am gândit cum aș putea să scriu mai bine o postare de genul, mai ales că nu-s persoana cu cel mai colorat limbaj din câte cunosc eu și nici profilul blogului nu e de așa natură încât să mă apuc de făcut tutoriale despre cum se înjură corect. A fost încă o idee briliantă care s-a dus pe apa sâmbetei. Și bine a făcut.

În schimb, mă bucur că s-a început a scrie cu diacritice. Pe rețelele de socializare, pe bloguri, uneori chiar și pe Y!m, deși acolo mai răruț fiindcă e mai greu din cauza emoticonurilor și scrisului rapid. Nu știu dacă obiceiul ăsta e considerat cool sau pur și simplu le-a intrat mintea la cap unora, dar e bine, e foarte bine. Mici greșeli de ortografie pe ici, pe colo, dar fac tot ce pot să-mi corectez defectul ăsta profesional și să nu mai fiu atât de băgăcioasă în felul oamenilor de a scrie.

Tind să cred că nu rezolv absolut nimic dacă le spun. Poate îmi iau câteva înjurături sau mă lovesc de o doză de nepăsare, dar cam atât. Tocmai de aia spun că nu mai are rost să-mi bat gura de pomană.

În legătură cu asta, de curând am dat de o campanie întocmai menită să conștientizeze importanța scrierii cu diacritice. Salut campania Folosim Diacritice și o susțin. Indirect de multă vreme, direct începând de astăzi. Nu consider că e obligatoriu să scriem cu diacritice, dar putem încerca înainte de a refuza cu desăvârșire.

Și pentru că de curând mi-a fost recomandată o melodie foarte, foarte bună, mi-e clar că trebuie să o recomand și eu mai departe. E vorba de Falullah cu Give us a little love.