Pauză.

În primul rând, trebuie să recunosc faptul că mi s-a ridicat ego-ul pe cele mai înalte culmi atunci când am primit reacţii pozitive în urma postării mele anterioare. A fost o încercare şi atât rămâne. Nu mă imaginez stând şi scriind poezii. Nu, nu e pentru mine.

În al doilea rând, am de anunţat o chestie.
Dat fiind faptul că ultimele luni au fost cam neproductive din punctul de vedere al pregătirii pentru BAC şi pentru admitere, am luat o decizie îndrăzneaţă (pentru mine). Astfel că, începând de luni, calculatorul va fi înlocuit totalmente de alte activităţi mai importante pentru mine şi viitorul meu (ce pompos sună!).

Asta implică şi postat din ce în ce mai rar. Voi scrie doar dacă voi considera că trebuie neapărat să scriu şi doar dacă subiectul e cu adevărat interesant.

Mi-aş dori să nu fi luat decizia asta, dar timpul e scurt, materia e consistentă şi am lenevit cam mult.

Deci cam asta a fost. Pa.

Dorinţă.

Three Days Grace - World So Cold



E ora trei şi-n mintea ta e haos,
Iar inima îţi bate ca nebuna.
Un trup inert şi-un suflet rătăcit,
Doar ele te mai leagă de pământ...
La asta te gândeşti întruna.

E frig
Şi mult prea trist îţi pare totul azi.
Cad fulgi
Şi-ai vrea şi tu să fii un fulg, să cazi,
Întâi să zbori, să vezi doar oameni fericiţi,
Şi să te bucuri la vederea lor.
Apoi să te topeşti, să treci în nefiinţă
Şi să fii ştearsă din mintea tuturor.

Priveşti pe geam
Cum o maşină trece-n goană ca nebuna.
De ai putea să fii ca ea!
Ai fugi şi tu, te-ai răzbuna.

E tot mai frig.
În noaptea asta a-ngheţat şi luna.
Iar sufletu-ţi aşteaptă-n van
Să stea culcat, jos, la pământ
Să fie sfărâmat şi pus la loc întruna.

P.S. - Una dintre puţinele creaţii personale în versuri. :)

Muzică şi Valentine's Day.

Am aflat de existenţa ei acum câteva ore şi după două ascultări mi-am zis că merită amintită pe blog. Deşi sunt conştientă că nu mulţi din cei care îmi citesc blogul iubesc sau măcar ascultă cât de cât genul ăsta de muzică, melodia de mai jos merită recomandată. În primul rând, pentru că trupa despre care vorbesc sună foarte bine, exact ca acum 3 ani, când a decis să ia o pauză. Iar dacă nu pentru melodie, măcar pentru videoclip, care mie mi se pare foarte bine realizat şi, evident, îmi place foarte mult.
În peisajul muzical monoton contemporan, aveam (personal) nevoie de aşa ceva.

Ca să nu o mai lungesc atât, e vorba de Panic! At The Disco, iar melodia e intitulată The Ballad Of Mona Lisa.



În altă ordine de idei, îndrăgostiţii de peste tot se pregătesc de sărbătoare, de inimioare roşii, de flori, de cine romantice, de bomboane de ciocolată, de declaraţii de dragoste, de atitudini siropoase, etc. Valentine's Day e pe vine şi brusc parcă lumea se iubeşte mai mult. Cum să nu-ţi placă o asemenea sărbătoare?

Da, măi, sărbătoarea asta pe care am adoptat-o noi, ăştia, uitând că există ceva asemănător şi pe meleagurile noastre. Dar nu sună mai bine Valentine's Day decât Dragobete? E puţin mai "catchy". Probabil că de asta a şi devenit atât de importantă pentru noi, românii. Încă puţin şi o declarăm sărbătoare naţională.

Îi respect pe toţi cei care nu neapărat sunt Anti Valentine's Day, ci consideră că nu e necesară existenţa unei zile a îndrăgostiţilor, că darurile şi declaraţiile de dragoste siropoase speciale doar pentru că e sărbătoare demonstrează cât de falşi suntem. Dacă iubeşti, iubeşte la fel în fiecare zi.

Sunt sigură că nu îmi atrag mulţi simpatizanţi prin ceea ce spun. Şi, deşi anul trecut am fost trasă de mâneci pentru părerea mea, am hotărât să îmi spun din nou punctul de vedere. Dacă tot am aşa ceva, de ce să nu-l expun?

Dacă tot e vorba pe-aşa, iubiţi-vă mult, dragilor!

Istoria unui blog fericit.

Are doi ani!
Blogul ăsta, aşa cum îl vedeţi acum, are doi ani mari şi laţi.
Acum 730 de zile începeam să scriu, stângaci şi fără pic de îndemânare, pe o pagină nefinisată şi verde, dar care mie mi se părea cea mai frumoasă din lume. Mi-am numit blogul "un blog fericit". Era foarte târziu. Mai târziu decât ora la care scriu eu acum, deci nu aveam nicio altă idee mai bună.
Nu scriam pentru că-mi plăcea, ci pentru că eram curioasă cum e bloggeritul şi voiam să încerc ceva nou. În noaptea aia am postat de două ori. După prima postare, am dat rapid un mesaj întregii liste de Yahoo, chestie pe care nu o făcusem nici înainte şi după doar de vreo 2 ori, cu postul meu. Lumea trebuia să afle de ce super-ispravă fusesem în stare.

A doua zi aveam deja 2 comentarii. Eram în al nouălea cer. Mesajul trimis funcţionase într-o oarecare măsură. Ceva de genul : Uau, chestia asta e pe bune! Ţin minte că unii se mirau cum de aşa, peste noapte, mi se năzărise mie să îmi fac blog, altora li se părea amuzantă toată chestia asta, nu găseau niciun folos în a avea un blog.
Totuşi, am continuat să scriu. 23 de postări în prima lună. Scriam mult şi, sunt absolut sigură, destul de prost. Nici nu-mi vine a crede cum puteam scrie atunci. Deşi mai primeam câte o laudă din când în când, eram convinsă că puteam mai bine.

Am scris şi am scris. Au fost perioade în care pur şi simplu nu găseam niciun sâmbure de inspiraţie şi nu aveam niciun chef de scris. Şi stăteam zile, săptămâni fără ca măcar să intru să văd ce au mai scris ceilalţi.
Dar am trecut de perioadele astea şi am încercat să revin la normal şi să scriu.
Am câştigat cititori. Unii s-au pierdut pe drum, în timp ce alţii au devenit cititori fideli. Şi deşi nu toţi comentează aici, sunt destui care îşi expun părerile "pe viu".

Mă bucur că am cunoscut lume nouă, mi-am făcut prieteni şi am descoperit mulţi oameni talentaţi care, ca şi mine, îşi expun trăirile pe o coală virtuală, numită sugestiv "blog".

Au trecut doi ani şi parcă nu au trecut.
M-am maturizat şi pe cât de vizibilă a fost maturizarea mea, pe atât de vizibilă a fost şi trecerea mea de la un stil de scris la altul. De la literă mică şi punct, la înlocuirea cratimei cu apostroful şi, în final, litera mare, punctul şi diactriticele. Asta pentru că mi-am dat seama că, dincolo de ceea ce e scris într-o postare, un rol important îl joacă şi aspectul.

Astea fiind zise, îi urez un sincer "La Mulţi Ani!" acestei chestii virtuale.
Şi, ca să păstrez puţin din prima postare, iată ce melodie a dat startul unui "Blog Fericit" :

La mare, iarna.

De vreo două ore ascult o melodie. Îmi place. E exact genul ăla de melodie care mă linişteşte, chiar dacă pe alocuri are un ritm mai alert. E genul ăla de melodie pe cât de bună, pe atât de puţin cunoscută de lume.

Bine, nu e melodia motivul pentru care am început să scriu.
Începusem să mă simt oarecum cu musca pe căciulă. Anul ăsta a început relativ bine, dar, paradoxal, nu am avut nici chef să scriu, nici subiecte vitale pe care să le abordez. Decât să mă leg din nou de politică sau monden (părţi ale vieţii cotidiene care sunt disecate fără răsuflare de toţi), am aşteptat atingerea magică a vreunui duh al minţii. Şi nimic. Aşa că m-am gândit că n-are rost să mai aştept, deci iată-mă încercând să încropesc vreo câteva fraze cu sens.

Zilele astea nu am fost în oraş, respectiv am fost plecată (din motive nu tocmai fericite) pe malul mării. E o chestie ciudată la mijloc. Deşi marea nu mi-e pe plac mai deloc, am avut ocazia să o vizitez în aproape toate sezoanele. Vara, pentru că în fiecare an, timp de muuuulţi ani, vacanţa de vară era egală cu mersul la mare. A fost bine cât a fost, dar la un moment dat, ce e prea mult, e prea mult. Toamna pentru că îndatorirea de rudă uneori presupune şi vizite în momente grele. Iarna din cam aceleaşi motive ca şi toamna.

Deşi preferam să stau acasă, numai să nu trebuiască să particip la unul dintre cele mai triste evenimente posibile, am reuşit să văd marea şi iarna.
Violentă, înspumată, dar încă albastră, marea din ianuarie nu seamănă cu cea din vară. Poate că asta îmi provoacă repulsie : înghesuiala, mizeria, ţigăneala şi gălăgia de pe plajă pe timpul verii. Pe de altă parte, peisajul pustiit din staţiuni nici nu te face să crezi că în locurile alea, în vremuri mai însorite, nu ai loc să arunci un ac la cât de mulţi turişti îşi petrec vacanţa.
Pe drumul altminteri plin de maşini cu numere din n ţări şi n judeţe, zilele astea rar am văzut câte o maşină cu număr străin. Eram un fel de intruşi, ca să spun aşa. Hotelurile nu mai găzduiau pe nimeni, restaurantele şi autoservirile erau goale. Deşi e de la sine înţeles motivul, mie, turist fidel al litoralului românesc, mi-a sărit în ochi contrastul puternic dintre aspectul lui vara, respectiv iarna.

În concluzie, cred că dacă vrei să vezi marea în toată splendoarea ei, iarna e cel mai bun moment.

Melodia despre care vorbeam la început :