Multe & mărunte - Partea a III-a.

Nu am mai scris de ceva vreme pentru că am fost prinsă în niște treburi. Hmm. Bine. N-am fost prinsă în nimic, dar nu asta e important acum. Ideea e că de acum 10 zile și până acum s-au întâmplat câteva chestii memorabile, printre care și rezultatul extraordinar înregistrat de echipa locală de fotbal a.k.a. FC. Vaslui. Au făcut treabă bună și nu-mi mai încap în piele de mândrie. Exagerez puțin, da, dar oricum, e un rezultat care dă speranțe (2-2 cu Lazio Roma pentru neștiutori). Merită felicitări și Rapidul cu victoria lui, și Steaua, pentru scorul alb din meciul cu Schalke 04.

În fine, a început școala pentru cei mici (ha ha, ce-mi place să le zic așa, acum că eu sunt puțin mai ”mare” și mă duc la facultate din octombrie...), iar mai-marii județelor au ținut neapărat să fie prezenți pentru încă o rundă de discursuri plictisitoare și din care nu poți extrage nici măcar o fărâmă de sinceritate. Chiar și domn ministru a bifat ”prezent” la un liceu din București. Ah, ce drăguț din partea (dumnea)lui. Să stea în mijlocul elevilor, profesorilor și părinților, luându-și astfel din timpul alocat storsului creierilor în vederea găsirii unor noi reforme pentru învățământul din România. Măcar acum, dacă o reformă dă greș, știm de ce.

Și da, bobocii au pășit mult prea puțin timizi, cu ochelari ”fancy” la ochi, cu frizuri care mai de care mai ”trendy”, cu geantă pe umăr în loc de ghiozdan (la fete) și cu o atitudine de ”I don't give a damn!”. Și dacă ăștia ne sunt bobocii (mă refer la liceu, dar poate nu numai), e clar ce se întâmplă cu ceilalți, ne-bobocii. Ah, ce generații vin din urmă! Mă ia cu tremurici.

Ah, da, că era să uit... De fapt, am tot uitat până acum, dar cred că trebuie să menționez și asta. De câteva săptămâni am început un nou serial. Scrubs (Stagiarii) e numele lui și mi se pare chiar drăguț, pe lângă faptul că e înțesat cu umor și întâmplări din care se poate învăța câte ceva. Serialul are 9 sezoane, așa că îți trebuie mult timp liber ca să le poți urmări pe toate. Dar na, eu spun că merită.

Și pentru că timpul a fost lung, și melodiile sunt multe. Dar o să scurtez puțin lista, ca să mai rămână și pentru alte ocazii. Așadar :

Ron Pope - A drop in the ocean
   
Skylar Grey - Invisible
   
Panic! at the Disco - Let's kill tonight
   
Selah Sue - This World
   

Multe & mărunte - Partea a II-a.

S-a terminat cu Bacalaureatul pe anul ăsta. Rezultatele nu sunt atât de bune pe cât s-ar fi așteptat toți, așa că lumea a început să caute vinovați. Și l-a găsit pe Funeriu. Una dintre vinele lui e că a avut ideea de a se pune camere în sălile de examen astfel încât să nu se mai poată copia ca în anii trecuți. Ei bine, eu cred că tocmai camerele i-au îngropat pe ăștia care n-au luat Bacalaureatul. Mulți s-au bazat pe copiat și - spre surprinderea lor - n-au reușit ce și-au propus, astfel încât au trebuit să se bazeze exclusiv pe ce au învățat. Adică puțin spre nimic. Altfel nu-mi explic notele de 1, 2 luate în a doua sesiune. Aveam vaga impresie că oamenii s-au călit și că or să pună mâna pe carte măcar acum, în al 12-lea ceas.

Zilele trecute am văzut la televizor o știre legată de Bacalaureat. Arăta reacțiile unor absolvenți de liceu care se bucurau pentru un 6 luat pe muchie de cuțit. Ce m-a stupefiat a fost o singură astfel de reacție : ”Am luat 6. Îl sun pe tata să pregătească banii”. Poftim? Am rămas cu un gust amar după episodul ăsta. Situația e tristă, mai ales că fac și eu parte din ”generația ratată”, cum am văzut că i se spune pe la televizor. 

Zic doar că nu suntem diferiți deloc de generațiile trecute. Singurul lor avantaj a fost faptul că au avut o libertate mai mare în a copia. Iar rezultatele lor au fost satisfăcătoare, dar într-o oarecare măsură false. Măcar anul ăsta am văzut și noi și toată țara de ce suntem într-adevăr în stare. Că nu ne place, asta e altă treabă. Mulți sunt vinovați. Poate profesorii, poate părinții, poate mass-media, poate copiii, poate guvernările care s-au succedat până acum. Nu știu și oricum nu mă mai interesează. Sper doar ca anul viitor copiii să învețe și să nu se mai bazeze atât de mult pe copiat. Nu doare. Chiar deloc.

În altă ordine de idei, o altă dezamăgire națională a avut loc ieri, pe plan sportiv, de data asta. S-a inaugurat Arena Națională, care s-a dovedit neîncăpătoare pentru spectatorii veniți să vadă meciul dintre echipa națională și Franța. 

Ce cred eu că a fost? O glumă de meci. Frumoasă atmosfera, cu stegulețe tricolore peste tot, cu multă lume și cu o festivitate de deschidere drăguță. Și mă rezum la atât. Ce a urmat nu mai poate fi caracterizat într-un mod pozitiv. Jocul echipei noastre nu s-a ridicat la nivelul la care se joacă în cadrul Campionatului European. Multe pase aiurea, prea multe momente moarte, ocazii ratate prostește. Nu cred că Mutu ar fi făcut diferența. Și nici Chivu. Cam asta e valoarea actuală a echipei noastre și nu văd de ce am pretinde altceva.

Pe de altă parte, gazonul a arătat la sfârșitul meciului ca la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. Dacă avem gropi în asfalt, de ce n-am avea gropi și pe terenul de fotbal? Oricum, am înțeles că astfel de probleme apar în cazul noilor stadioane, acolo unde vegetația are nevoie de timp pentru a se fixa de stratul suport. Și pentru că nu mă pricep la domeniu, o să mă opresc la atât.

Am ajuns și la partea care se pare că e atât pe placul meu, cât și - am observat - al celor care trec pe aici. Muzică. Am și de data asta câteva recomandări foarte bune, zic eu.

Red Hot Chili Peppers - The Adventures Of Rain Dance Maggie
   
Siddharta   -  My dice
   
Jamiroquai - Virtual Insanity
   
James Blake - Limit To Your Love
   

Ajung pentru moment. Audiție plăcută!

Multe & mărunte.

N-am mai fost și în a treia zi din simplul fapt că n-am vrut. Așa că nu am ce să zic despre a treia parte a distracției extraordinare ce a avut loc în orășelul meu drag.

Dar, hei, ce e mai bun abia acum urmează. Teoretic, de azi începe bâlciul, chiar dacă deocamdată nu prea văd nicio mișcare promițătoare. Dar după ce e gata asamblat, asaltează-l, lume! Cu regret în suflet, nu o să merg nici anul ăsta, dar o să mă bucur de pe margine de muzică și încercările disperate ale comercianților de a face vânzare. Asta pentru că beneficiez de acasă de o vedere extraordinară, vedere pentru care alții ar ucide. Astfel, o să mă mulțumesc doar cu atât și anul ăsta, la fel cum am făcut și anul trecut, și în urmă cu doi ani.

A cam pierit entuziasmul ăla pe care îl etalam când eram mai mică și trăgeam de ai mei doar ca să merg în bâlci și să mă dau în parașute sau în mașinuțe. Sau poate doar pentru o vată pe băț. Acum e altă treabă. Nu mă mai extaziez la gândul că mă duc să mă dau în ciocan sau în canapea din aia zburătoare. Poate sunt eu de vină, mentalitatea mea sau poate doar faptul că am mai crescut și îmi plac alte lucruri acum, am alte activități, alte priorități.

Oricum, astfel de momente sunt foarte bune în peisajul vasluian monoton. Mai iese lumea, se mai întâlnește cu unul, cu altul, mai are parte de senzații mai mult sau mai puțin tari. Pe scurt, face și altceva.

În altă ordine de idei, Final Destination 5 și-a făcut apariția și pe meleagurile noastre. N-am avut cine știe ce așteptări, dar orice urmă de așteptare, oricât de mică, s-a dus pe apa sâmbetei când am văzut filmul. Mult sânge, faze exagerate la extrem, situații improbabile și cam aceeași treabă din celelalte 4 filme ale seriei. Din păcate, faptul că a fost 3D nu a ajutat foarte mult. L-a scos puțin din mediocritate, dar cam atât.

Ca dovadă că la fazele mai ”sângeroase”, lumea din sală râdea. Ei, un astfel de film aștepta alte reacții la astfel de momente. Păcat că nu le-a obținut. 

Nu e o anti-recomandare, e doar o părere.

În schimb, am o recomandare în materie de cărți. Se numește ”Colecționarul” și e scrisă impecabil de John Fowles. De ce zic impecabil? Pentru că nu o poți lăsa din mână deloc. Pentru că ajungi să empatizezi când cu un personaj, când cu altul. Pentru că descrierea întâmplărilor e atât de realistă, încât poți să încropești propriul film pornind de la ce citești. Pentru că lasă un final deschis.

Povestea în sine nu e complicată. Un funcționar pasionat de colecționarea fluturilor face o obsesie pentru o vecină mai tânără decât el. Într-o conjunctură favorabilă lui, reușește să o ia ostatică pe fată. Cu toate astea, tot ce vrea el e să o aibă aproape, nu vrea să-i facă vreun rău. Cartea e structurată pe 3 părți. Prima și a treia parte e versiunea lui asupra a tot  ce s-a întâmplat, iar a doua parte reprezintă jurnalul fetei.

Mi-a plăcut foarte tare și o recomand cu multă căldură.

Ca de fiecare dată când nu scriu pentru o perioadă mai lungă, fac dintr-o postare un amalgam de recomandări și de evenimente. Fără voie.

De data asta am un cover, 2 versiuni live și o melodie foarte bună pe care am auzit-o într-un film foarte bun (Snatch).

Coverul.

Live-urile.

Melodia bună.