Dacă în viața asta a mea am fost vreodată certă de o chestie, ei bine,
chestia aia de care am fost certă e că sunt rece. De gheață. Distantă. Foarte
distantă. De parcă există un zid impenetrabil între mine și ceilalți, toți
ceilalți din jurul meu. Asta am crezut toată viața mea și mai cred și acum
puțin, cu o mică diferență. Ce-i drept, asta arăt, da. Arăt o răceală
molipsitoare. Incapacitatea asta de a mă apropia de persoane e cronică, e o
parte din mine deja. Dar ce am descoperit de curând e că interiorul meu simte
lucrurile cu 180 grade diferite. Adică, aparent nu mă atașez, dar în esență mă
atașez prea mult, strâng prea mult atașament față de o persoană, ajung să țin
la ea uneori chiar mai mult decât țin la mine. Și când se întâmplă să mi se
reproșeze răceala asta, nu mi-e greu să susțin că de fapt înăuntrul meu sunt
sentimente mai puternice decât ce las să se vadă și sufăr mult, mă consum
extrem. Și nu-mi face bine psihic.
Ce e straniu și al naibii de enervant e că incapacitatea
asta a mea de a arăta ce simt de fapt nu poate fi controlată. Zac așa, într-o
indiferență totală și dintr-odată toate sentimentele alea puternice ies la
iveală. Toate odată. E tare ciudat.
Ce-i drept că m-am ascuns mereu sub masca unei persoane
drăguțe, care ajută pe toată lumea, care nu vorbește urât de nimeni, care
obișnuia să fie numită ‚tocilară’ și a suferit mult din cauza asta și a rămas
cu sechele pe plan psihologic, care s-a străduit să facă pe plac tuturor, care
nu a vrut niciodată să deranjeze pe nimeni, dar o persoană care nu arată decât
răceală atunci când vine vorba de relații, relații de orice fel, fie de
prietenie, fie de mai mult decât atât.
Eu, persoana de sub mască, sunt total diferită. Da, sunt
capabilă de sentimente umane, da, pot și eu să țin la cineva mai tare, da,
plâng uneori, da, pot fi și rea. Doar că, nu știu de ce, nu-mi place să etalez
partea asta a personalității mele, e o obișnuință deja.
Mi s-a spus în câteva rânduri să fiu mai a dracului, să-i
mai bag pe toți undeva din când în când, că mi-ar prinde bine. Și da, cred din
ce în ce mai tare că ar trebui să fac asta. E foarte posibil să devin și în
interior la fel de rece precum sunt la exterior. M-ar ajuta. Într-un fel
ciudat, dar m-ar ajuta.
Însă ăsta, momentul ăsta în care scriu, e un moment de
slăbiciune, un moment în care pur și simplu clachez, apare o disonanță majoră
între interior și exterior și trebuie să o contracarez cumva, trebuie să spun
cuiva, fie și unei foi virtuale de hârtie, ce simt.
Adevărul e că da, sunt și persoane reale cărora pot să mă destăinui și au mai fost persoane cărora simțeam că mă pot destăinui, dar de
care m-am îndepărtat din prostie, din teamă, din cauza unor reacții exagerate
din partea-mi, din neînțelegeri, etc.
Nu sunt ‚a people’s person’, nu știu prea bine cum să
interacționez cu alte ființe umane, deși, inevitabil, sunt o ființă socială. Am
rețineri, am trac, mă blochez și de asta găsesc deseori dificil să-mi fac
prieteni noi și tot de asta mă panichez când pierd legătura (din cauza mea, de
obicei) cu persoane pe care le consideram a-mi fi prieteni.
Tot ce stă scris mai sus poate fi interpretat ca
declarația unui complex de inferioritate, dar nu, sunt conștientă de toate
calitățile mele, nu e vorba de asta. Știu însă că mai am și părți proaste care
uneori se văd înaintea celor bune și asta nu e în avantajul meu. Într-o lume
perfectă, aș etala ce am în interior acum și aș păstra pentru mine ce arăt la
exterior acum. Ar fi ideal.