Retrospectivă.

Hei hei. O să păstrez tradiția din anii trecuți și o să îmi analizez anul cât se poate de obiectiv, deși e al naibii de dificil. Imposibil, mai exact. Păi, anul 2011 a fost un an bun, în principiu. Bineînțeles, s-au întâmplat și multe treburi urâte de care nu vreau să-mi aduc aminte, dar încerc să privesc doar părțile bune, iar pe alea rele să le consider un prilej de a învăța din propriile-mi greșeli.

O să fiu destul de scurtă. Nu am avut un an plin. Nu am multe lucruri cu care să mă pot mândri. Dar printre alea puține se enumeră și faptul că am reușit să iau carnetul de șofer, după câteva tentative eșuate. Dacă anul 2010 s-a încheiat pentru mine dezamăgitor, fără permis și cu nervii la pământ, începutul lui 2011 (și aici vorbesc de ianuarie, a doua săptămână) s-a răzbunat pentru mine și am obținut ce am râvnit. Bine, acum că e cam nefolositor momentan, e partea a doua.

A doua realizare de care sunt mândră e promovarea BAC-ului. Toată lumea se aștepta la chestia asta, dar eu, ca de obicei, neîncrezătoare în forțele proprii, am preferat să mă panichez. Poate că asta s-a datorat și faptului că am început extrem de târziu să învăț. Rezultatele mi-au întrecut orice așteptare și asta mă bucură nespus. Mai ales că la nivel național am avut parte de un BAC foarte slab, blamat de mulți, dar considerat - de câțiva și chiar și de mine - cam singurul care a arătat adevăratul nivel al educației românești. Au existat și multe scăpări, normal. Însă, per total, rămân la părerea mea.

În ordinea cronologică, a urmat intrarea la facultate. Aici treburile mi-au mers strună. Am intrat la buget, la facultatea și secția la care am vrut. Nu prea am avut bătăi de cap în privința asta.

Restul vacanței am stat mai degeaba, m-am pregătit sufletește pentru primul meu an universitar, am căutat informații despre noua mea viață, am fost cât de activă am putut pe pagina virtuală a Universității. Mi-am făcut câțiva prieteni noi cu ocazia asta, întâi în mediul virtual, ulterior devenindu-mi prieteni și în viața reală. Așadar, pot să bifez și asta în lista mea de realizări pe anul ăsta.

A urmat repartizarea în cămin. La început aveam alte dorințe și așteptări, care s-au dovedit a fi cu mult peste ce meritam sau puteam eu. În final, am prins loc în cămin, ceea ce i-a scutit pe părinții mei de cheltuieli enorme. Am avut noroc, de altfel, și de colege de cameră cu picioarele pe pământ, cu care mă înțeleg extrem de bine și de care - presimt - o să-mi fie tare dor la sfârșitul acestui anului universitar. Asta face - pentru mine - viața de cămin mult, mult mai frumoasă.

Una peste alta, am început și o nouă viață, într-un oraș mai mare decât Vasluiul meu, unde încep să învăț să iau viața în piept și să mă descurc singură, puțin câte puțin. Eu trăiesc cu speranța că până acum totul a fost bine și m-am schimbat în bine. Și vreau să o țin tot așa.

De la 2012 nu am mari așteptări. Poate cele mai importante dorințe sunt acelea de a rămâne la buget, de a prinde cămin, de a fi scutită de restanțe (pe plan profesional), de a-mi face noi prieteni, de a întări toate relațiile de prietenie pe care le am acum, de a merge la munte sau în Deltă, de a începe ușor-ușor să-mi câștig banii, de a folosi carnetul de șofer, totuși. Pe scurt, vreau ca 2012 să fie la fel de bun ca 2011. Vreau să existe mai puțină prostie, ipocrizie, mediocritate, nesimțire în România. Nu vreau să trăiesc un an în care toți să se crizeze cu sfârșitul lor de lume. Treceți peste, oameni!

Sper să apuc și anul viitor pe vremea asta, să nu fim toți în Iad, legați de picioare și având capetele atârnate deasupra unor cazane cu smoală, înjurându-i pe mayași și calendarul lor de mama focului.

Pentru mine, Crăciunul.

Pentru mine, Crăciunul, așa cum e el perceput acum, e o sursă de venit pentru marile magazine (și nu numai). Și cam atât. Se taie brazi în prostie. Se taie porci în prostie. Se cumpără în prostie. Se mănâncă în prostie. Se bea în prostie. Se ajunge la spital, practic, din prostie și inconștiență.

Acum, de Crăciun, suntem brusc mai buni. Un an întreg ne scuipăm între ochi și ne înjurăm de mama focului, iar astea 3 zile suntem diplomați și încercăm să fim mai buni. La naiba cu diplomația. Mi se pare superficialitate, nu diplomație. Dacă vrei să fii diplomat, fii tot timpul, nu trei zile (sau 6, dacă luăm și Paștele în considerare) pe an. Nu am să te privesc cu ochi mai buni.

Acum, de Crăciun, Fuego, Bănică Jr. și Hrușcă mai fac un bănuț (de pe spinarea unora dintre noi). 

Acum, de Crăciun, înarmează-te cu răbdare și lustruiește-ți bine coatele, căci o să ai nevoie de ele ca să-ți faci loc în magazine printre atâția alții ca tine, care vor să ia orice e la promoție (și cât mai mult, dacă se poate, că oricum după sărbători nu mai au nevoie de jumătate din orice-ul ăsta și îl aruncă).

Acum, de Crăciun, toți vor să-i ajute pe ceilalți. Și aici - subliniez - mă refer în special la campaniile televiziunilor. Mirosul falsității și ipocriziei lor se simte de la o poștă. Oamenii ăia au nevoie de mâncare și haine (și ce le mai oferă ei) tot anul, nu numai acum, de Crăciun. Plus că nu știu câți bani din cei strânși chiar ajung la nevoiași.

Acum, în trei zile mâncăm, se pare, mai mult decât am mânca într-o săptămână obișnuită. Și uite de aia ajung mulți la spital. Dacă e atât de multă mâncare, nu înseamnă neapărat că trebuie să o bagi în tine pe toată cât mai repede. Mâncarea aia nu fuge nicăieri. Mai păstrează și pentru mai târziu. La fel încearcă să procedezi și cu băutura. E o măsură în toate.

Și dacă la asta mai adaug și faptul că se uită adevărata semnificație a Crăciunului, că nu ninge și că leru-i ler, respectiv linu-i lin, obțin rețeta unor sărbători perfecte.

Bal caritabil. Concert byron.

Deși totul o să pară exagerat și scris la superlativ, e pura mea părere despre ce s-a întâmplat miercuri seara, în Aula Magna ”Mihai Eminescu” a UAIC Iași, unde a avut loc balul caritabil anual organizat de ASII pentru a face o surpriză plăcută de Crăciun unor copii dintr-o comună de lângă Podul Ilioaiei.

Așadar, suma strânsă în urma vânzării biletelor va fi folosită într-un scop nobil.

Balul a însemnat prezența a doi folkiști despre care nu mai auzisem, dar a căror nume o să rezoneze în mintea mea și pe care o să-i ascult de acum înainte. Cosmin Vaman și Sebastian Albu se numesc și au fost o surpriză extrem de plăcută pentru mine. Sper să mai am ocazia să-i aud live. Merită.

Pe lângă cei doi, programul a constat și într-un concert de colinde susținut de studenți de la Medicină (foarte talentați, apropo!), dar și într-o scenetă cu temă IT, pe care n-am înțeles-o foarte tare (de la Litere la Informatică e cale lungă), dar care a stârnit râsete în sală.

Oricum, ce m-a atras pe mine cel mai tare a fost faptul că în cadrul evenimentului a cântat una dintre cele mai bune trupe românești actuale, byron (cu b, atenție!), care se întâmplă să fie și una dintre trupele pe care eu le apreciez foarte tare. Când am ratat concertul din noiembrie, din Club Hand, mi-am zis că avea să treacă mult timp până să se ivească ocazia să asist la un concert byron. Dar norocul a fost de partea mea și am fost - foarte probabil - la cel mai bun recital live de până acum din viața mea.

Foarte dezinvolți și modești, cu nițel umor și un car de talent în spate, au cântat în jur de o oră și jumătate, o oră și jumătate pe care o aștept de prea multă vreme. Crossroads, Perfect, Songul Pușcăriașului sau King of Clowns au fost în playlistul de miercuri seară al băieților.

Există riscul să devin extrem de subiectivă, dat fiind faptul că îi ascult de multă vreme și îmi plac tare mult, dar trebuie să recunosc un singur lucru, pe care îl poate susține oricine a luat parte la un concert de-al lor : byron cântă foarte bine live! Îndrăznesc să spun chiar că sună mai bine live decât în varianta de studio.

În timp ce cântau mă gândeam dacă aș fi avut parte de aceleași trăiri la un concert al marilor artiști români care ne reprezintă prin străinătățuri, gen Inna, Alexandra Stan, Ruxandra Bar (mai nou!), etc. Clar nu. Nici nu se compară. În cazul de față, numărul de fani/ascultători este invers proporțional cu talentul și cantitatea de muzică adevărată (lipsită de butoane și sintetizatoare și platane și calculatoare) pe care o produci. În România, cu cât faci mai multă muzică bună, cu atât ești mai puțin cunoscut. Din păcate.

În fine, despre asta am mai discutat cu multe alte ocazii. Nu vreau să mă repet.

Ideea mea : jos pălăria ASII pentru că de 8 ani îi ajută pe cei care nu se pot bucura de un Crăciun îmbelșugat, jos pălăria pentru colindătorii de la Medicină pentru că au adus încă de pe acum atmosfera de sărbătoare, jos pălăria pentru Sebastian Albu și Cosmin Vaman pentru că de miercuri seara ascult numai muzica lor, atât de dependentă am devenit de ceea ce cântă ei și, nu în ultimul rând, jos pălăria byron pentru că au acceptat să cânte în scop caritabil și pentru că mi-au oferit ceva ce așteptam de mult timp : un concert live adevărat!

Înregistrări de bună calitate nu am găsit. Poze nici atât. Sper ca în viitorul apropiat să publice cineva ceva. Până atunci, citiți despre acest eveniment și din punctul de vedere al lui Stamorello, pe MusixOn.

Multe & mărunte - partea a IV-a.

De când nu am mai scris s-au întâmplat câteva chestii, cele mai multe negative, despre care nu-mi face o mare plăcere să vorbesc. 

O să încep prin a dezminți ce am scris mai jos, cu privire la primul examen. Nu știu prin ce minune dumnezeiască, prin ce aliniere de stele sau noroc (din ce în ce mai rar pe la mine) am reușit să trec examenul, ba mai mult, să-l trec cu o notă bună, de care sunt mândră. Ei bine, când am aflat nota, am rămas cu gura căscată. Nici nu-mi venea să cred că este vorba de lucrarea mea. Oricum, vă mulțumesc vouă, celor care au încercat să-mi deschidă ochii și să mă facă să realizez că dracul nu e chiar atât de negru. Poate cu altă ocazie ar trebui să trag învățăminte din ce mi s-a întâmplat acum și să nu mai fiu atât de grăbită în a face presupuneri atât de sumbre și, în final, nerealiste.

În ordinea cronologică, al doilea fapt major s-a numit Ziua (Internațională, cum am auzit că spun unii) a României. Ocazie cu care toți românii au devenit brusc iubitori de țară. Din păcate, 1 decembrie, din ce am observat, e cam singura zi din an în care România nu e ponegrită, huiduită, urâtă, etc. Din păcate. Spun din păcate fiindcă prin treaba asta poporul dă dovadă de o falsitate și superficialitate enormă, ca să nu mai spun de faptul că, la cât de patrioți se dau unii, ar trebui măcar să cunoască imnul național (nu are nimeni pretenție la tot, dar măcar 2 strofe să aibă habar), lucru care nu se întâmplă.

De asemenea, pentru mulți, ca de obicei, 1 decembrie a însemnat o masă asigurată. Depinde. Fie fasole și cârnați, fie mici cu muștar. Pentru asta s-au călcat în picioare. Ce mi se pare și mai amuzant e faptul că am văzut în mulțimile alea domni/doamne bine îmbrăcați/te, cu haine, căciuli de blană, înghesuindu-se, dând din coate și înjurând pentru scopul final : o porție de mâncare. Mi-e greu să înțeleg ce căutau ei/ele acolo, dacă aveau reală nevoie de ea. Dar na, cred că a fost destulă pentru toată lumea.

În altă ordine de idei, Ziua României de anul ăsta a fost presărată cu huiduieli adresate mai-marilor conducători ai țării, recte Băsescu și Boc. Nu m-a interesat subiectul, am văzut vag o știre la televizor și atât. Nu îmi permit să dezvolt. Dar, în principiu, manifestările de 1 decembrie, exceptând cele 3 fapte menționate mai devreme, au fost frumoase.

Ultimul eveniment care m-a dat peste cap complet și din cauza căruia pot acum să scriu pe blog este și cel mai grav dintre toate. 

Pe scurt, din cauza neatenției mele (sau din cauza unui hoț mult prea ager și priceput) am reușit să mă lipsesc de toate actele mele și de bani relativ repede. Acum trebuie să duc din nou o luptă cu birocrația (luptă care a început de astăzi și va continua în zilele următoare), din care sper (și o!) să ies învingătoare. Ei bine, trebuie bani, timp și nervi de oțel. Dar privesc partea pozitivă. O să am altă față în buletin. Măcar atât.

În materie de muzică am foarte multe recomandări și mi-ar fi greu să le împărtășesc pe toate.

Știu doar atât, că am luat la puricat Mylo Xyloto, noul album Coldplay, în vederea unei recenzii. E un album excelent, însă cu toate problemele din ultima perioadă, nu am reușit să definitivez ”puricatul”. De data asta mi-a atras atenția Charlie Brown, în special varianta live a piesei. Sună chiar mai bine decât varianta înregistrată.

De asemenea, am dat peste o melodie absolut superbă, pe care am ascultat-o zile la rând. Ritmul, vocea, versurile, chitara aia, tot, absolut totul e perfect!

Primul examen dat = primul examen picat.

Da, cei doi termeni se cunosc și se înțeleg de minune în cazul meu, azi. 

Facultate, nenică, viață! mă gândeam eu. Și m-am lăsat nițel pe tânjeală, am ieșit afară, am stat mult în online, am cam uitat care e scopul meu aici și motivul pentru care ai mei muncesc din greu : ca să mă țină aici, iar datoria mea e să învăț - în principiu - ca să rămân la buget, iar dacă se poate, să iau și bursă.

Ideal - da! - ar fi fost, ca să încep cu dreptul, să nu pic primul examen și să-l iau cu notă măricică. Mă rog, când am aflat de primul examen, parțial, de pe 16 noiembrie, nu mi-am făcut griji, eram sigură pe mine și pe ce pot să învăț într-un timp scurt.

Ei bine, și au trecut zile, săptămâni, jumătate de semestru mai exact, și rămân câteva zile până la examen. Vreo 4, mai exact. Mă gândesc că e vremea să mă apuc și eu de învățat fiindcă na, sunt totuși 60 de pagini și alea nu se învață singure. Așa că am decis să-i dau drumul. Am rescris, practic, toată materia, așa cum am înțeles-o eu, cu sublinieri, evidențieri, prescurtări, tot-tot, absolut tot. Puteam să jur că am făcut tot ce trebuia ca să mă descurc onorabil și să iau măcar o notă de trecere la materia asta (teoria literaturii), care îmi dă bătăi de cap încă de la început și al cărei sens nu îl înțeleg nici în momentul de față.

În fine, trecând peste detalii de ordin tehnic, irelevante. Azi, după o noapte practic nedormită, mă așez frumos în bancă și mă gândesc : ”Ce naiba poate să-mi dea atât de greu încât să nu știu? În fond, sunt pregătită oarecum.” Și da, subiectele și apoi poc! începe ceea ce numesc eu vid de memorie. Mi s-a mai întâmplat de câteva ori și ce e mai grav e că mi se întâmplă când mi-e lumea mai dragă și când eșecul nu e o opțiune. Da, acum era momentul oportun și clar și-a făcut simțită prezența.

Subiectele, în sinea lor, nu au fost extrem de grele ( în contextul în care, după cum spuneam mai sus, materia e de neînțeles pentru mine, cel puțin), dar vidul de memorie m-a pocnit în moalele capului, m-a pus la pământ și a început să dea cu pumnii și picioarele. Și eu stăteam și mă holbam pe pereți și încercam să găsesc ceva-ceva, să nu las coala chiar albă. Vezi să nu! Abia am reușit să mă încadrez în limita minimă a numărului de pagini, care oricum sunt pline de bazaconii. Dacă mie îmi vine să râd de ce am scris, e clar ce părere o să aibă profesoara.

În orice caz, ideea e că primul meu examen din facultate - care culmea, e parțial și contează enorm - e și primul meu examen picat. Nici nu are rost să aștept rezultatele ca să realizez ce am făcut, fiindcă știu că asta e consecința învârtitului în jurul cozii vreme de aproape 3 pagini.

Am plâns puțin, am revenit cu picioarele pe pământ și acum sunt doar curioasă dacă e 2, 3 sau 4. Sper la un 3, 4 așa, ca măcar să fac de-un 5 la sfârșitul semestrului. Doamne ajută!

În partea a doua, partea muzicală, trebuie neapărat - și neapărat, zic! - să vă recomand Rammstein. Oamenii ăștia sunt geniali live - și ca show, și ca interpretare. Nu am ce să le reproșez, având în vedere standardele mele destul de ridicate în ceea ce privește muzica live. Așadar, trebuie ascultat (și văzut) concertul de la Volkerball. Cred că e unul dintre cele mai bune concerte pe care le-am ascultat vreodată. Rămâne doar să mă țin de germană, ca să înțeleg exact ce zic ei acolo.

Despre Grimus și Egretta lor.

Grimus e o trupă bună bună. Nu m-aș hazarda să spun genială, fiindcă despre puține trupe aș putea spune asta. Însă au o inspirație și un stil care pe mine mă lasă mută de uimire. Că sunt români. Sună atât de ne-România... Ah, da, știu, unde-i spiritul ăla patriotic? Uite că în privința asta nu-i. Ne-am obișnuit să auzim în mainstream atâta muzică proastă românească, încât când mai auzim ceva bun-bun, ca Grimus sau byron sau The MOOod sau alte trupe de genul, ne vine greu să credem că da, sunt români și că da, se face muzică foarte bună și aici.

Ei bine, trecând peste acest aspect, Grimus a scos album nou în octombrie. Egretta e numele lui, iar până acum am mai prezentat diferite melodii sau bucăți de melodii de pe el. Melodii care, după umila mea părere, sunt pe puțin tot la fel de bune ca cele de pe albumul trecut, Panikon (2008).

A fost un album foarte mult așteptat și parcă octombrie nu mai venea, iar strategia de marketing a fost foarte folositoare. Bine, cel puțin a funcționat în cazul meu. Un teaser acum, melodia întreagă doar pe Radio Guerilla, de mi-am pus și bilețel lipicios ca să nu pierd Guerilla de sâmbătă și, astfel, să nu pierd din nou Vanity. Apoi un alt teaser, apoi variantele acustice ale melodiilor, care, apropo, trebuie musai ascultate! Și uite așa au trecut lunile și a venit octombrie.

Nu o să mă lungesc foarte mult fiindcă despre Egretta s-a tot scris și au scris alții care au cumpărat albumul și l-au ascultat cap-coadă sau care au fost la concertele lor. Din păcate, eu nu am avut niciuna dintre ocaziile astea încă, însă din ce am ascultat până acum și din ce am citit (pe puțin 10 recenzii), mi-am dat seama că băieții au făcut-o din nou și au scos un album care merită toate laudele.

Oricum, voi reveni cu mai multe impresii după ce ascult tot ce e de ascultat de pe Egretta.

Un mic exemplu din ce poate Grimus mai nou:

Singura chestie, pe lângă faptul că nu am ascultat tot albumul încă (dar îl cumpăr cât de curând) pe care o regret e contramandarea concertului din Iași. Am fost la un pas de a sări de pe scaun când am citit că vin aici și, mai mult, aș fi putut să merg. Dar n-a fost să fie de data asta. Acum aștept să aud vești proaspete și pozitive în legătură cu asta.

O româncă talentată.

Deși petrec destul de mult timp în fața laptopului și la Iași, parcă atunci când ajung acasă se dezlănțuie muzica bună în urechi. Adică se pare că Vasluiul e un izvor mult mai bun de muzică decât Iașul. Drept dovadă, abia azi, acasă fiind, am dat de o tipă foarte talentată, care m-a surprins plăcut și nu mă pot abține din a o arăta și celor ce nu au văzut-o și ascultat-o încă.

Pe Youtube apare sub numele de TheBitterLight, e româncă (Yeeey!) și are vreo 3 coveruri după - culmea - melodii românești. Mă bucur nespus că am găsit-o. Am ascultat-o aproape toată ziua și încă o ascult.

Deci da, pe Youtube sunt o grămadă de români talentați, necunoscuți și de cum o să îi mai găsesc, o să îi și prezint. Nu ratez eu ocazii din astea.

Astea fiind zise, audiție plăcută și cam atât.

Greutăți.

Venirea la Iași mi-a priit în cea mai mare măsură, după cum mă și așteptam. Eram mult prea dependentă  de prezența familiei și puteam să jur că fără ea o să clachez când o să ajung în Iași, dar uite că lucrurile au stat exact invers. Și greutățile pe care mă așteptam să le întâmpin s-au transformat în lucruri care mă ajută să devin ușor-ușor autonomă.
Chiar și cu un an înainte de Iași, pierdeam nopți plângând. Da, știu, sună absolut penibil, dar e cât se poate de real. Mă gândeam că uite, plec și o să vin rar acasă, și astfel o să înceapă să se destrame legătura aia cu părinții, dar mai ales cu sora mea, legătură care mi se părea (și încă îmi pare) indestructibilă. Greșeam și acum râd când mă gândesc la toate astea. Acum mi se pare firesc tot ce mi se întâmplă și, sincer, n-aș schimba nicio zi începând cu momentul în care am ajuns aici și până acum. Bine, poate ziua în care am răcit. Pe aia o blestem! Dar n-are legătură cu restul.
Bine, realizez cu greu că sunt studentă, nu mă simt studentă, dar bineînțeles că am o satisfacție greu de descris când umblu prin Universitate fiindcă sunt mulțumită că am reușit să ajung până aici. Mi se părea atât de departe perioada asta! Iar acum, că o trăiesc, e cu atât mai frumoasă.
E ciudat, dar dorul de casă nu e atât de mare și zău de știu de ce. E adevărat că nici eu nu mă manifest prea tare când vine vorba de chestii din astea, dar acum chiar nu e cazul. Vreau să vin acasă, vreau să-mi văd orășelul, de care mi-e mai dor pe zi ce trece, vreau să-mi văd camera, vreau să-i îmbrățișez pe toți tare, tare, tare, dar simt nevoile astea mai puțin acut decât mă așteptam eu la început. Într-un fel, mă bucură nespus treaba asta. Îmi demonstrează că am un psihic puternic. Cred.
Ca să concluzionez, treburile stau bine, spre foarte bine aici, la Iași. O răceală își face de cap cu mine și nervii mei, dar sper să-i vin de hac cât se poate de repede. Zilele trec în ritmul lor, încărcate de un frig cumplit, atât de nespecific vremii ăsteia. Aștept din moment în moment zăpada. Sigur nu-i departe.

La capitolul muzică stau binișor. Nu la fel de bine cum stăteam acasă, dar nici aici nu mă plâng. Am dat de câteva melodii care sună extrem de bine. Așadar, am, după cum urmează :

Coldplay - Trouble
   
La quinta estación - Que te quería
   
The Script - The Man Who Can't Be Moved
   
The Script  -  For The First Time
   
Troy Bonnes - Crime
   
Grimus - In your eyes
   

Și cam atât. Audiție plăcută și ne citim cât de curând se poate! 

O primă impresie.

Am stăruit ceva vreme, nu eram sigură ce să scriu, dar cred că acum mi-am făcut o idee și sunt gata să o impărtășesc lumii, recte vouă. 

Pentru cine nu știe încă, de o săptămână mă numesc studentă la UAIC Iași, Facultatea de Litere, Engleză-Spaniolă. Asta e ceea ce știu să fac cel mai bine și ce îmi place (cred) cel mai mult. Deși ideea cu Jurnalismul mi-a surâs o perioadă destul de lungă, am ajuns la concluzia că tot engleza e prima pe lista lucrurilor ce-mi plac.

În fine, trecând peste. Prima săptămână la Iași a fost obositoare, dar frumoasă. Am colindat orașul ăsta în lung și-n lat și parcă tot simt că mai am foarte, foarte multe de văzut. Iașiul e frumos, dar mi-e tare dor de orășelul meu natal, care, deși mic și, poate, neinteresant, mie îmi place de 1000 de ori mai tare. Până și Copoul din Vaslui mi se pare mult mai frumos și mai bine îngrijit, lăsând la o parte faptul că e mult mai mic. În plus, am cunoscut multe persoane interesante și drăguțe.

Cât despre UAIC, părerile mele sunt împărțite. Dintr-un punct de vedere îmi place, din altele, nu. Îmi plac unii profesori, tineri sau mai puțini, care ne-au scos oarecum la liman, ne-au explicat unele treburi de ordin administrativ. Pe de altă parte, m-am simțit foarte dezorientată, mi-a fost greu să îmi dau seama unde sunt toate sălile de curs, cineva să te îndrume slabe șanse, ca să nu mai vorbesc de unele cursuri în timpul cărora m-am întrebat ce caut eu acolo. Eh, poate cu timpul mă voi acomoda și voi privi altfel lucrurile.

Studenția îmi priește până acum, nu am motive să mă plâng. Statul la cămin nu e atât de rău cum am auzit prin alte părți. Sunt conștientă că se putea mult mai rău. Predatul consistent în limba engleză, căutatul sălilor de curs ca nebuna sau testarea inițială nu mi-au zdruncinat părerea bună pe care o am despre perioada asta a vieții.

În concluzie, Cuza și Iașiul mi-au lăsat o impresie bună până acum și sper ca impresia asta să nu se schimbe nici de acum înainte. Sunt multe lucruri de văzut, mulți prieteni de făcut, multe cărți de citit, multe cursuri de frecventat, multe exerciții de rezolvat, iar timpul nu stă pe loc. Astea fiind spuse, îmi urez bun venit în studenție.

OFF TOPIC : Cei de la Grimus au venit cu o idee genială. Au interpretat melodii în variantă acustică de pe noul album, Egretta, melodii care țin să spun că sună foarte bine. In Your Eyes, Vanity, Cave, Egretta, Face The Light, Nature Falls, toate sunt interpretate în cel mai minimalist mod posibil, dar calitatea e ridicată. O bilă albă. Nu știu câți de pe aici sunt ascultători de Grimus, cu toate că m-aș bucura să vă fi deschis apetitul pentru ei, având în vedere cât de des i-am pomenit pe aici. 

Mai jos e Vanity, al cărui teaser l-am prezentat acum ceva vreme aici, pe blog. Audiție plăcută.

Multe & mărunte - Partea a III-a.

Nu am mai scris de ceva vreme pentru că am fost prinsă în niște treburi. Hmm. Bine. N-am fost prinsă în nimic, dar nu asta e important acum. Ideea e că de acum 10 zile și până acum s-au întâmplat câteva chestii memorabile, printre care și rezultatul extraordinar înregistrat de echipa locală de fotbal a.k.a. FC. Vaslui. Au făcut treabă bună și nu-mi mai încap în piele de mândrie. Exagerez puțin, da, dar oricum, e un rezultat care dă speranțe (2-2 cu Lazio Roma pentru neștiutori). Merită felicitări și Rapidul cu victoria lui, și Steaua, pentru scorul alb din meciul cu Schalke 04.

În fine, a început școala pentru cei mici (ha ha, ce-mi place să le zic așa, acum că eu sunt puțin mai ”mare” și mă duc la facultate din octombrie...), iar mai-marii județelor au ținut neapărat să fie prezenți pentru încă o rundă de discursuri plictisitoare și din care nu poți extrage nici măcar o fărâmă de sinceritate. Chiar și domn ministru a bifat ”prezent” la un liceu din București. Ah, ce drăguț din partea (dumnea)lui. Să stea în mijlocul elevilor, profesorilor și părinților, luându-și astfel din timpul alocat storsului creierilor în vederea găsirii unor noi reforme pentru învățământul din România. Măcar acum, dacă o reformă dă greș, știm de ce.

Și da, bobocii au pășit mult prea puțin timizi, cu ochelari ”fancy” la ochi, cu frizuri care mai de care mai ”trendy”, cu geantă pe umăr în loc de ghiozdan (la fete) și cu o atitudine de ”I don't give a damn!”. Și dacă ăștia ne sunt bobocii (mă refer la liceu, dar poate nu numai), e clar ce se întâmplă cu ceilalți, ne-bobocii. Ah, ce generații vin din urmă! Mă ia cu tremurici.

Ah, da, că era să uit... De fapt, am tot uitat până acum, dar cred că trebuie să menționez și asta. De câteva săptămâni am început un nou serial. Scrubs (Stagiarii) e numele lui și mi se pare chiar drăguț, pe lângă faptul că e înțesat cu umor și întâmplări din care se poate învăța câte ceva. Serialul are 9 sezoane, așa că îți trebuie mult timp liber ca să le poți urmări pe toate. Dar na, eu spun că merită.

Și pentru că timpul a fost lung, și melodiile sunt multe. Dar o să scurtez puțin lista, ca să mai rămână și pentru alte ocazii. Așadar :

Ron Pope - A drop in the ocean
   
Skylar Grey - Invisible
   
Panic! at the Disco - Let's kill tonight
   
Selah Sue - This World
   

Multe & mărunte - Partea a II-a.

S-a terminat cu Bacalaureatul pe anul ăsta. Rezultatele nu sunt atât de bune pe cât s-ar fi așteptat toți, așa că lumea a început să caute vinovați. Și l-a găsit pe Funeriu. Una dintre vinele lui e că a avut ideea de a se pune camere în sălile de examen astfel încât să nu se mai poată copia ca în anii trecuți. Ei bine, eu cred că tocmai camerele i-au îngropat pe ăștia care n-au luat Bacalaureatul. Mulți s-au bazat pe copiat și - spre surprinderea lor - n-au reușit ce și-au propus, astfel încât au trebuit să se bazeze exclusiv pe ce au învățat. Adică puțin spre nimic. Altfel nu-mi explic notele de 1, 2 luate în a doua sesiune. Aveam vaga impresie că oamenii s-au călit și că or să pună mâna pe carte măcar acum, în al 12-lea ceas.

Zilele trecute am văzut la televizor o știre legată de Bacalaureat. Arăta reacțiile unor absolvenți de liceu care se bucurau pentru un 6 luat pe muchie de cuțit. Ce m-a stupefiat a fost o singură astfel de reacție : ”Am luat 6. Îl sun pe tata să pregătească banii”. Poftim? Am rămas cu un gust amar după episodul ăsta. Situația e tristă, mai ales că fac și eu parte din ”generația ratată”, cum am văzut că i se spune pe la televizor. 

Zic doar că nu suntem diferiți deloc de generațiile trecute. Singurul lor avantaj a fost faptul că au avut o libertate mai mare în a copia. Iar rezultatele lor au fost satisfăcătoare, dar într-o oarecare măsură false. Măcar anul ăsta am văzut și noi și toată țara de ce suntem într-adevăr în stare. Că nu ne place, asta e altă treabă. Mulți sunt vinovați. Poate profesorii, poate părinții, poate mass-media, poate copiii, poate guvernările care s-au succedat până acum. Nu știu și oricum nu mă mai interesează. Sper doar ca anul viitor copiii să învețe și să nu se mai bazeze atât de mult pe copiat. Nu doare. Chiar deloc.

În altă ordine de idei, o altă dezamăgire națională a avut loc ieri, pe plan sportiv, de data asta. S-a inaugurat Arena Națională, care s-a dovedit neîncăpătoare pentru spectatorii veniți să vadă meciul dintre echipa națională și Franța. 

Ce cred eu că a fost? O glumă de meci. Frumoasă atmosfera, cu stegulețe tricolore peste tot, cu multă lume și cu o festivitate de deschidere drăguță. Și mă rezum la atât. Ce a urmat nu mai poate fi caracterizat într-un mod pozitiv. Jocul echipei noastre nu s-a ridicat la nivelul la care se joacă în cadrul Campionatului European. Multe pase aiurea, prea multe momente moarte, ocazii ratate prostește. Nu cred că Mutu ar fi făcut diferența. Și nici Chivu. Cam asta e valoarea actuală a echipei noastre și nu văd de ce am pretinde altceva.

Pe de altă parte, gazonul a arătat la sfârșitul meciului ca la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. Dacă avem gropi în asfalt, de ce n-am avea gropi și pe terenul de fotbal? Oricum, am înțeles că astfel de probleme apar în cazul noilor stadioane, acolo unde vegetația are nevoie de timp pentru a se fixa de stratul suport. Și pentru că nu mă pricep la domeniu, o să mă opresc la atât.

Am ajuns și la partea care se pare că e atât pe placul meu, cât și - am observat - al celor care trec pe aici. Muzică. Am și de data asta câteva recomandări foarte bune, zic eu.

Red Hot Chili Peppers - The Adventures Of Rain Dance Maggie
   
Siddharta   -  My dice
   
Jamiroquai - Virtual Insanity
   
James Blake - Limit To Your Love
   

Ajung pentru moment. Audiție plăcută!

Multe & mărunte.

N-am mai fost și în a treia zi din simplul fapt că n-am vrut. Așa că nu am ce să zic despre a treia parte a distracției extraordinare ce a avut loc în orășelul meu drag.

Dar, hei, ce e mai bun abia acum urmează. Teoretic, de azi începe bâlciul, chiar dacă deocamdată nu prea văd nicio mișcare promițătoare. Dar după ce e gata asamblat, asaltează-l, lume! Cu regret în suflet, nu o să merg nici anul ăsta, dar o să mă bucur de pe margine de muzică și încercările disperate ale comercianților de a face vânzare. Asta pentru că beneficiez de acasă de o vedere extraordinară, vedere pentru care alții ar ucide. Astfel, o să mă mulțumesc doar cu atât și anul ăsta, la fel cum am făcut și anul trecut, și în urmă cu doi ani.

A cam pierit entuziasmul ăla pe care îl etalam când eram mai mică și trăgeam de ai mei doar ca să merg în bâlci și să mă dau în parașute sau în mașinuțe. Sau poate doar pentru o vată pe băț. Acum e altă treabă. Nu mă mai extaziez la gândul că mă duc să mă dau în ciocan sau în canapea din aia zburătoare. Poate sunt eu de vină, mentalitatea mea sau poate doar faptul că am mai crescut și îmi plac alte lucruri acum, am alte activități, alte priorități.

Oricum, astfel de momente sunt foarte bune în peisajul vasluian monoton. Mai iese lumea, se mai întâlnește cu unul, cu altul, mai are parte de senzații mai mult sau mai puțin tari. Pe scurt, face și altceva.

În altă ordine de idei, Final Destination 5 și-a făcut apariția și pe meleagurile noastre. N-am avut cine știe ce așteptări, dar orice urmă de așteptare, oricât de mică, s-a dus pe apa sâmbetei când am văzut filmul. Mult sânge, faze exagerate la extrem, situații improbabile și cam aceeași treabă din celelalte 4 filme ale seriei. Din păcate, faptul că a fost 3D nu a ajutat foarte mult. L-a scos puțin din mediocritate, dar cam atât.

Ca dovadă că la fazele mai ”sângeroase”, lumea din sală râdea. Ei, un astfel de film aștepta alte reacții la astfel de momente. Păcat că nu le-a obținut. 

Nu e o anti-recomandare, e doar o părere.

În schimb, am o recomandare în materie de cărți. Se numește ”Colecționarul” și e scrisă impecabil de John Fowles. De ce zic impecabil? Pentru că nu o poți lăsa din mână deloc. Pentru că ajungi să empatizezi când cu un personaj, când cu altul. Pentru că descrierea întâmplărilor e atât de realistă, încât poți să încropești propriul film pornind de la ce citești. Pentru că lasă un final deschis.

Povestea în sine nu e complicată. Un funcționar pasionat de colecționarea fluturilor face o obsesie pentru o vecină mai tânără decât el. Într-o conjunctură favorabilă lui, reușește să o ia ostatică pe fată. Cu toate astea, tot ce vrea el e să o aibă aproape, nu vrea să-i facă vreun rău. Cartea e structurată pe 3 părți. Prima și a treia parte e versiunea lui asupra a tot  ce s-a întâmplat, iar a doua parte reprezintă jurnalul fetei.

Mi-a plăcut foarte tare și o recomand cu multă căldură.

Ca de fiecare dată când nu scriu pentru o perioadă mai lungă, fac dintr-o postare un amalgam de recomandări și de evenimente. Fără voie.

De data asta am un cover, 2 versiuni live și o melodie foarte bună pe care am auzit-o într-un film foarte bun (Snatch).

Coverul.

Live-urile.

Melodia bună.

Zilele Vasluiului - Ziua 2.

Aseară s-a consumat a doua parte din trilogia Zilele Vasluiului - 2011.

De data asta au cântat Mandinga, DJ Project şi Iris.

O să îmi expun părerea despre cele petrecute pe rând.

Mandinga. Mi-a plăcut. Oamenii ştiu să facă spectacol şi s-a văzut asta aseară. Chiar dacă nu prea am ştiut versurile melodiilor pe care le-au cântat, am rămas plăcut impresionată de ce au făcut pe scenă. Un plus pentru momentul cu "Puşca şi cureaua lată", care a făcut deliciul tuturor, fără nicio îndoială. Un alt plus pentru faptul că  s-a cântat live pe tot parcursul concertului. Şi s-a cântat foarte bine. În schimb, ca să fiu cârcotaşă din nou, era bine dacă lăsau coverurile deoparte şi cântau numai melodii de-ale lor. Au destule.

DJ Project. De asemenea, au fost o surpriză plăcută. Nu sunt fan al genului pe care îl cântă, însă m-am trezit fredonând melodii de-ale lor. Vocea Giuliei sună bine live, plus că am apreciat că nu s-a dezbrăcat chiar de tot pe scenă, ca alte soliste. Iată că se poate. Per total, a fost ok, din punctul meu de vedere.

Iris. Iris a mai venit la Vaslui şi cu altă ocazie, tot la Zilele Vasluiului. Atunci eram ceva mai mică şi nu am dat o atenţie deosebită concertului. De data asta, însă, am avut aşteptări mari de la concert. Aşteptări care s-au dovedit exagerate. Trupa a cântat ca de obicei, adică extraordinar, chiar dacă pe alocuri vocea lui Cristian Minculescu nu se auzea destul de clar încât să înţeleg şi versurile. 

Ştiu că e posibil să-mi atrag antipatii în urma a ce urmează să spun, însă trebuie să recunosc faptul că atmosfera nu a fost una propice unui concert Iris. E drept că nu a fost decât o prestaţie la zilele unui oraş, dar oricum, ce am văzut nu prea m-a încântat. Ce vreau eu să spun e că publicul care altminteri te-ar denigra dacă ai zice că asculţi muzică rock, tocmai publicul ăsta se zbânţuia pe ritmuri ciudate şi făcea în continuu semne specifice stilului ăsta muzical, dorind să atragă atenţia sau să pară interesant. Altfel nu-mi explic acest tip de manifestare.

Pe de altă parte, mi-a plăcut Kashmir, al celor de la Led Zeppelin, interpretată ca un omagiu adus lui Robert Plant, care şi-a serbat ieri ziua de naştere. Un alt moment frumos a fost ultima melodie, respectiv Floare de Iris, pe acordurile căreia a cântat toată lumea. Superb. Absolut superb. 

În altă ordine de idei, am fost împinsă, ghiontită, călcată, stropită cu suc şi apă, mi s-a cântat în ureche (nu în sensul romantic al gestului), mi s-a ţipat în ureche, chiar mi s-a fluierat în ureche. Dar măcar am reuşit să-i văd (din nou) pe cei de la Iris live. 

În seara asta e muzică populară. Or să se încingă hore, sârbe şi învârtite de numa-numa. Plus focuri de artificii, pe care, nu ştiu de ce, le aşteptam aseară. 

Zilele Vasluiului - Ziua 1.

În perioada 19-21 august au loc Zilele Vasluiului. Dar asta - dacă eşti vasluian - ştiai deja. Ei bine, aseară a avut loc primul din cele 3 concerte suţinute în zona ştrandului municipal. Au cântat Alex Velea şi Smiley, cei doi fiind cap de afiş. 

Părerea mea, per total, e bună. Mi-a plăcut mult prestaţia lui Smiley, care a dat dovadă maximă de profesionalism şi a cântat în totalitate live, cu band cu tot. Mă aşteptam să facă atmosferă, dar prestaţia lui de aseară a fost peste orice aşteptări. Sper doar că şi el s-a simţit bine la noi, cum şi noi ne-am simţit bine în prezenţa lui. Orice alt comentariu e de prisos.

Cât despre Alex Velea, părerile sunt împărţite. Tind să-i aprob pe cei care susţin că se putea mult, mult mai bine. În sensul că nici nu a cântat live în totalitate (adică mai deloc), nici măcar nu şi-a cântat toate melodiile, preferând să facă coveruri după alte melodii celebre. În fine. Se pare că a contat foarte tare prezenţa publicului feminin extrem de tânăr, care a apreciat momentul lui (cu tot cu muşchii din dotare), dar şi prezenţa publicului masculin mai mult sau mai puţin tânăr, care a apreciat momentul dansatoarelor. 

Oricum, lumea s-a simţit bine aseară. Cel puţin eu asta am văzut şi simţit.

Urmează Iris, Mandinga şi DJ Project în seara asta. Consider inspirată alegerea organizatorilor de a-i plasa pe cei de la Iris între Mandinga şi DJ Project. Cred că şi-au dat seama că dacă bagă Iris la început sau final, lumea fie o să vină după momentul lor, fie o să plece înainte de momentul lor. Aşa s-a întâmplat anul trecut cu Bere Gratis şi mare păcat a fost. Cei care au plecat au pierdut un concert extraordinar despre care nu am decât cuvinte de laudă.

Aşadar, revin mâine cu reacţii despre a doua seară.

P.S : The MOOod au lansat videoclip nou. Încă de pe 16. Abia azi am aflat. E primul lor videoclip, iar mie îmi place. Plus că rămân la aprecierea mea cum că solistul are un accent genial.
P.S. : Dacă n-am mai spus-o de 1000 de ori, sunt români.

Vanity.

L.E. : Începând de azi, în partea dreaptă a paginii principale va exista o rubrică în care voi recomanda săptămânal câte o trupă românească foarte bună. În felul ăsta îmi arăt suportul faţă de artiştii talentaţi din ţara noastră, dar nebăgaţi în seamă.

Tocmai am primit un mail în care e anunţată lansarea unui nou single Grimus. Yeey! Aştept de ceva vreme melodia asta, având în vedere că Grimus a devenit de vreun an de zile trupa mea de suflet din România. Oricum, pe lângă mail e ataşat şi un teaser de 1:10 minute care nu face decât să mă scoată din sărite, asta pentru că sună foarte bine! 

Acum trebuie să stau cu urechile ciulite pe Guerilla ca să apuc să aud melodia în întregime și sper din tot sufletul să nu rămân dezamăgită. Am mari aşteptări, la cum sună treimea asta de melodie. 

Și ca să nu fi deschis un post aiurea doar pentru câteva secunde dintr-o melodie, am mai jos o surpriză extrem de plăcută. O melodie care sună foarte bine și care este ... tanam! românească. Mulţumiri lui Stamorello pentru recomandarea asta pe care o pasez și eu mai departe. Audiţie plăcută!

Despre muzică, iar.

    Deși la început s-a vrut a fi un blog în care să predomine cuvintele, se pare că în ultima vreme a devenit 75% muzical. Și asta pentru că sunt dependentă de muzică. Nu îmi imaginez viața fără muzică și de aia i-am acordat un loc special în cadrul blogului. Dacă la început era vorba de câte o recomandare la fiecare postare sau de câte un articol răzleț cu ce mai ascult eu, în ultima vreme, articolele mele au devenit totalmente muzicale.

    M-am bucurat să aud că cei care îmi citesc/ascultă blogul sunt plăcut impresionați de melodiile pe care le recomand. Nu e o noutate că împart melodii cu toată lumea care mi le cere, iar uneori am reușit chiar să schimb sau să diversific gusturi prin recomandările mele. Asta mă bucură nespus.

    Am făcut introducerea asta lungă doar ca să ajung să ating un subiect despre care promit de ceva vreme că o să scriu, dar fie nu găsesc timpul, fie nu am resursele necesare scrierii unui astfel de articol, fie pur și simplu uit. Am mai discutat - pare-mi-se - despre asta acum doi ani, însă de atunci s-au schimbat - mai mult sau mai puțin - lucrurile.

    Fie că e vorba de radio, fie că e vorba de TV, în mass-media românească se promovează (și-mi pare rău că trebuie să o spun) muzică trasă la xerox. Alt termen nu găsesc pentru melodiile cu beat similar, care se succed și îți dau vaga impresie că sunt una și aceeași melodie. La început a fost ok. Însă de la o vreme mi-a ajuns până în gât.

    Ascult muzică din asta, comercială, să-i zicem. Sunt câteva melodii care îmi plac și pe care le ascult fără să strâmb din nas sau să schimb canalul TV/postul radio. Cu toate astea, ce e prea mult, e prea mult. Muzica pop-corn e mult prea difuzată, trebuie recunoscut. Și aud poate tot atât de des că ”asta ascultă publicul, asa îi dăm, cu muzică din asta ai succes, muzică din asta produci”. Dar nimănui nu-i pasă - în aparență - de faptul că muzica asta s-a depărtat de termenul de artă. Muzica ar trebui să fie o artă, ar trebui să necesite nițel talent și multă dăruire. Acum, muzica e o afacere, iar dacă e și pop-corn, e cu atât mai profitabilă.

    În România e multă muzică bună pe care încerc să o promovez în limita posibilităților. Asta pentru că nu toți artiștii care fac treabă de calitate sunt la fel de cunoscuți pe cât ar trebui. Pot să enumăr câțiva : Grimus, byron, The MOOod, The Amsterdams, Toulouse Lautrec, Snails, Alternosfera, Cuantune, Tiptil, Electric Fence, Butterflies in my stomach, Sophisticated Lemons, The Mono Jacks și lista se extinde mult. Genurile muzicale sunt variate, de la alternativ la dnb și chiar jazz. E câte ceva pentru fiecare și sunt sigură că trupele astea ar prinde tare bine la public. Cu o singură condiție : să și ajungă la el. Îmi pare rău să aud spunându-se despre trupele noastre bune ”Eu nu înțeleg ce mai caută în România, la cât de bine sună”. Poate dacă ar fi mai mediatizate, nu aș mai fi nevoită să aud așa ceva. E timpul să ascultăm și altceva înafară de muzică de club, să ne diversificăm gusturile, să fim deschiși la nou, să sprijinim talentele adevărate.

    În așteptarea minunii, eu o să continui să recomand muzică, românească și nu numai și sper ca astfel să deschid ochii și altora cu privire la fața nevăzută a muzicii românești. Muzica în România nu înseamnă numai bumți-bumți. Înseamnă mult mai mult, dar trebuie să știi unde să cauți și vei găsi multă ”marfă” de calitate.

    Nu în ultimul rând, pentru muzică de calitate, recomand din nou Radio Guerilla. Sincere felicitări pentru faptul că promovează trupe tinere și promițătoare și astfel aud și alții de ele.

O scurtă aducere aminte:
Tiptil - Spune-mi
   
Sophisticated Lemons - On My Own
   
Byron - A Peaceful Mind
   
The MOOoD - Back in the shop
   

P.S. : Contul meu de Facebook e închis. Nu în adevăratul sens al cuvântului pentru că nu-mi permiteam să las o harababură în urma mea. Dar de data asta e pe bune.

De pe vena.ro.

Dupa ce concediul s-a terminat, iata ca acum majoritatea dintre noi se gandeste cum sa mai faca un ban. De multe ori multi joaca la loto, de aceea stiu ca aveti nevoie de rezultate loto 6 din 49  pentru a vedea daca biletul d-vs este castigator. In cele mai multe cazuri premiul se aduna de la o saptamana la alta iar atunci cand acesta devine cu adevarat mare poate fi castigat de 1 sau de mai multe persoane.

Rezultate la loto 6 din 49, Noroc, Joker dar si SuperLoto 5 din 40 iti pot aduce premii de milioane nu trebuie decat sa te prezinti la o agentie Loto, sa cumperi 1 bilet, iar daca acesta este castigator, atunci doar tu esti marele castigator.

Pentru a vedea cum o sa va mearga cu sanatatea si mai ales banii, incearca sa urmaresti care este al tau horoscop zilnic, doar in acest fel poti afla daca merita sau nu sa joci la Loto. Am incercat de multe ori sa joc la loto, dar nu a fost chiar ziua mea norocoasa. Acum cand am castigat o suma am decis sa ma duc intr-o mica vacanta prin Cluj Napoca, de aceea am incercat sa vad care este vremea in Cluj Napoca. Doar in acest fel pot afla cum trebuie sa ma echipez si care sunt lucrurile de care am nevoie in scurta mea vacanta.

I`m back!

Pentru că, după cum spuneam într-o postare anterioară, calculatorul meu dădea rateuri și nu puteam să urmăresc niciun clip pe Youtube, am rămas în urmă cu muzica. Dar de ieri am revenit! Am revenit și am câteva recomandări foarte interesante. Și aici nu mă refer doar la muzică, ci și la cărți.

Pentru început, țin neapărat să recomand 2 melodii noi aparținând a două trupe românești tinere și foarte bune. Prima este Cuantune, despre care am vorbit acum ceva vreme. Ei bine, de curând ei au scos o melodie nouă, în care nu se dezic de stilul muzical care i-a caracterizat până acum, respectiv nu jazz. Începe să-mi placă stilul ăsta. Asta e :

Următoarea pe listă e noua melodie a celor de la Les Elephants Bizarres, intitulată Smile. După câteva tachinări a.k.a. teasere, a venit vremea să urmărim noul clip, care e - hmm... - bizar. De la o trupă de genul ăsta nu m-aș fi așteptat la un astfel de clip. Dar treacă, melodia e drăguță.

Și ar mai fi o melodie mai puțin cunoscută de-a lor, a cărui videoclip e mai a cătării. The Boys.

Plecând de pe plaiurile mioritice, am dat recent de o trupă britanică de care am rămas plăcut surprinsă. Se numește Ivyrise, iar melodia pe care o prezint acum e Line Up The Stars. Îmi pare rău că nu i-am văzut la televizor, ci am auzit întâmplător de ei.

În altă ordine de idei, sunt pe punctul de a termina de citit o carte bună, asupra căreia am avut unele dubii înainte de a o deschide pentru prima dată. ”Pânza de păianjen” de Cella Serghi e frumoasă, ușor de citit și te lasă cu multe semne de întrebare. Cel puțin, așa s-a întâmplat în cazul meu. Mi-a luat câteva zile bune s-o citesc, dar s-a meritat. Și cu tot scepticismul meu în ceea ce privește beletristica românească, recomand cartea asta.

În linii mari, ideea e că gata cu problemele legate de calculator și muzică. A fost o perioadă în care muzica mi-a fost dată, în mare parte, de televizor și clar nu mai vreau să trec prin asta. Industria muzicală românească e de nașpa. Aia care se aude toată ziua la televizor. Muzica pop-corn, să fiu mai exactă. Și tot ziceam eu la un moment dat că voi posta ceva despre industria muzicală actuală, nu neapărat românească. Ei, e pe vine. ;)

Până atunci, numai bine!

Despre limbajul din online.

În linii mari, 28 iulie e o zi importantă pentru mine. Sau, mă rog, o zi care, în mod normal, ar trebui să fie importantă pentru mine.
Dar nu despre asta vreau să scriu. Ziua vine, stă 24 de ore şi pleacă. E o zi obişnuită.
În postarea trecută nu am vorbit despre mare lucru, aşa că de data asta vreau să mă leg - mult spus - de viaţa unora, mai exact de felul lor de a scrie. Internetul e bun. Are părţile lui pozitive, însă deteriorează grav (şi subliniez grav) felul de a scrie al utilizatorilor lui.
Poate că pare ciudat, dar eu niciodată nu m-am conformat scrierii ăsteia prescurtate. Poate n-am scris dintotdeauna cu diacritice sau cu literă mare (după cum se poate observa în prima parte a postărilor mele), însă am respectat regulile de bază ale limbii române. N-am avut niciodată tendinţa de a etala un aer de superioritate prin felul în care scriu, deşi unii aşa ar putea percepe. Până la urmă, fiecare e liber să scrie cum vrea, iar eu n-am niciun drept să judec.
Cu toate astea, în ultima vreme observ din ce în ce mai multe personaje care sunt paralele totalmente cu gramatica limbii române şi asta nu mă întristează, cât mă enervează. La culme. E dovedit că cei de o vârstă cu mine, ca să nu mai spun de cei mai mici, au fost degeaba prezenţi (dacă au fost) la orele de limba română. N-au idee unde se pune o cratimă, bagă cratime unde li se năzare, folosesc cuvinte al căror înţeles nu-l cunosc sau îl cunosc distorsionat, utilizează la greu pleonasmul. În concluzie, fac o varză totală.
Spun toate astea din postura unui om obsedat de folosirea corectă a normelor limbii române, deci poate exagerez. Defect profesional. Dar problema asta e mult prea evidentă ca să nu fie observată şi de alţii. Şi adevărul e că a fost. Hmm... s-au scris multe articole şi s-a vorbit mult pe tema asta. Zilele trecute s-a îngroşat gluma de tot când am citit câteva replici pe care practic nu le-am putut înţelege. Atât de distorsionat era limbajul.
Ce vreau eu să subliniez e faptul că da, fiecare e liber să scrie cum vrea şi am mai spus-o - nu-i nimeni obligat să folosească diacriticele sau litera mare la începutul propoziţiei, dar m-aş bucura dacă tineretul din ziua de azi ar avea mai mult respect pentru limba maternă.
Astea fiind spuse, se pare că şi de ziua mea mă revolt. Nu scap de firea mea nici acum. Oricum, la mulţi ani tuturor celor născuţi azi. Să aveţi o zi frumoasă!

2 în 1.

O să încerc să fiu cât mai scurtă, deşi sunt absolut sigură că în timpul în care scriu postarea asta o să fiu întreruptă de cel puţin 2 ori. De vină e chestia asta care are 8 ani şi nu mai dă niciun fel de randament. Dă erori foarte des şi se închide şi mai des. Tocmai de aia am rămas rău de tot în urmă cu noutăţile muzicale. Nici nu ştiu când o să reuşesc să revin la zi cu muzica. În schimb, nervii mei sunt întinşi la limită la orice oră din zi sau noapte.

În altă ordine de idei, spre deosebire de alţii, care încă mai au de dat examene de admitere, eu mă pot considera un om fericit. O singură universitate, o singură facultate, o singură specializare, o medie bunicică, rezultă 90 la sută şanse de reuşită. Cu toate astea, parcă tot simt o nelinişte specifică fiinţei mele. Nici nu mai încerc să o maschez.
Zilele trecute am făcut un drum la Iaşi, săptămâna asta mai fac un drum, iar până pe 23 septembrie sunt liberă ca păsările cerului.

E uşor ciudat cum îmi luasem un avânt considerabil şi mă gândeam că mă apuc serios de citit. Uite, se întâmplă aceeaşi chestie ca de multe, multe alte ori. Mă autocontrazic. Sau, mai sigur, ceva, acolo încearcă să-mi facă în ciudă şi să mă contrazică. După ce am citit 2 cărţi în 5 zile, eram absolut convinsă că mai dau gata 2-3 cărţi până ieri sau azi. Vezi să nu! Nici nu ştiu cum a trecut vremea, nici nu ştiu ce am făcut tot timpul ăsta de n-am reuşit să mai deschid o carte de lunea trecută.

Luând toate astea în considerare, pot să anticipez ce fel de vacanţă mă aşteaptă. Una net diferită de ceea ce îmi imaginam eu.

Snow Patrol - Somewhere a Clock is Ticking

Despre citit.

De când am terminat cu Bac-ul, s-ar zice că am timp berechet de pierdut. Doar că vara asta mi-am propus să nu-l mai pierd în faţa calculatorului. Nu e vorba numai de timp, cât de sănătatea mea, care pare că începe să aibă de suferit din cauza calculatorului. Aşa că am hotărât să citesc. Nu ştiu, orice îmi pică în mână şi mi se pare interesant. Toate cărţile pe care am vrut să le citesc în timpul clasei a 12-a şi n-am putut, toate cărţile de care am auzit de-a lungul timpului şi mi s-au părut demne de a fi citite. Şi cum cu siguranţă să le citesc pe toate nu o să am timp destul, dacă îmi îndeplinesc măcar jumătate de normă, e perfect.
Am început cu dreptul, cu o carte care mi-a făcut o poftă nebună de citit, o carte de existenţa căreia nu ştiam până să-i văd titlul şi să-mi sune cunoscut. E vorba de Forrest Gump. Cred că mulţi au văzut filmul, dar nu ştiu câţi au citit şi cartea.
Văzusem filmul de două ori şi când am zărit titlul, imediat s-a aprins beculeţul şi mi-am dat seama că da, vreau să citesc romanul ăsta.
Ce-i drept, limbajul personajului-narator, idiot din naştere, e destul de greoi de citit, dar tot ce povesteşte Forrest cu atâta nonşalanţă te face să treci peste aspectul ăsta.
E o anumită depărtare a filmului faţă de carte, ceea ce trebuia să-mi fie clar încă de la început. Sincer, mi-a plăcut cartea de cel puţin o mie de ori mai tare decât filmul, deşi şi rolul făcut de Tom Hanks e fără cusur, clar. În primul rând, trebuie citită cartea, şi apoi văzut filmul, în cazul în care încă nu s-a întâmplat asta. Merită amândouă, fără îndoială.
Următoarea pe listă e Întuneric de John Saul. Mi-am făcut un obicei din a-i citi cărţile şi deşi mi se par puţin clişeice, continuă să mă fascineze. Sper să apuc să-i termin toată opera, oricând s-ar întâmpla.
Aşa că, dacă până acum nu eram extrem de fidelă bibliotecii, cred că vara asta voi deveni o prietenă destul de bună, iar eu cred că ea îmi va furniza cărţi bune-bune, perfecte de citit într-o zi super fierbinte, când ultimul lucru pe care vrei să-l faci e să ieşi şi să te bată soarele în cap.

Fără nicio legătură, uite o altă melodie pe care o aveam de multă vreme în calculator, dar de existenţa căreia am devenit conştientă abia acum câteva zile.



Şi încă una, mai veche, dar mai nouă pentru mine.

Final.

Final de liceu şi final de perioadă de stres. Sună pompos, aşa-i, dar cred că termenul de stres defineşte cel mai bine atât săptămâna din care mai sunt două zile, cât şi săptămâna premergătoare ăsteia, în care am avut de recuperat materia cât pentru un an şcolar întreg. Prin ce am trecut eu au trebuit să treacă mulţi, aşa că nu văd de ce ar trebui să mă plâng.
Pentru mine e important ca toate eforturile mele să fie răsplătite într-un fel, dar de asta nu pot fi sigură decât duminică. Până atunci pot face doar presupuneri, deşi mai bine nu mă hazardez.
Din perspectiva unuia care a dat BAC-ul anul ăsta, trebuie să spun că am rămas oarecum dezamăgită de cum s-a desfăşurat totul. Dezamăgită pentru că seriozitatea a lăsat de dorit de multe ori şi nu cred că examenele astea or să reflecte în totalitate competenţele noastre.
La română s-a făcut vâlvă în jurul subiectului trei, la matematică au fost mulţi care s-au plâns de dificultatea subiectelor, la istorie n-am auzit pe nimeni plângându-se (încă), iar la a treia probă mi-a părut rău să aud copii care chiar au învăţat şi au sperat la note mari nemulţumiţi de ce au făcut fie din cauza neatenţiei, fie din cauza subiectelor dificile (mai curând a doua variantă).
Consider că un astfel de examen nu trebuia tratat cu atâta superficialitate, însă oricum nu se mai poate face nimic.

Peste tot sunt n păreri despre Bac, poate mai avizate decât părerea mea. Eu doar am ţinut să marchez cumva sfârşitul ăsta, despre care nu gândeam că o să vină atât de rapid.
Acum stau. Şi mi se pare ciudat că stau şi nu fac absolut nimic, când acum 2-3 zile stăteam cu câteva caiete în faţă şi învăţam-repetam de zor. Nu spun că vreau să mai învăţ, fiindcă dacă mi-ar pune cineva un caiet de istorie în faţă, spre exemplu, i l-aş da de cap. Vreau să spun că deşi a fost destul de grea perioada asta, a avut şi momentele ei bune, de care o să-mi amintesc, poate, în sesiuni, la facultate, şi o să-mi doresc să mai dau Bac-ul o dată decât să trec printr-o sesiune.

Una peste alta, unii or să fie mulţumiţi, alţii mai puţin, aşa merg treburile de fiecare dată. Eu sper doar ca cei care au depus un minim efort să se bucure de răsplata muncii lor, fiindcă - zic eu - merită. Şi sper să ne auzim cu bine şi cu note bune!

Şi melodia care m-a surprins plăcut :

Guerilla.

Radio Guerilla. Tind să cred că-i cel mai bun radio pe care l-am ascultat, deşi înainte, dimineaţa, în bucătărie, în maşină şi apoi toată ziua auzeam numai Europa FM. Dau şi ăştia muzică bună, dar nu e în totalitate pe gustul meu.
Şi am observat că mai toate melodiile pe care le recomand în ultima vreme se regăsesc în playlist-ul radio-ului ăstuia, Radio Guerilla. Auzisem de foarte mult timp de el, dar nu mi s-a părut că ar fi meritat să-l ascult. Acum sunt de o cu totul altă părere. Ce-i drept, Guerilla nu-i pentru toată lumea, în sensul că dacă îţi place hausăreala, o să-l deteşti fiindcă n-ai să auzi nicio melodie din asta.
În schimb, ai să auzi multe trupe româneşti tinere şi cu potenţial, trupe cunoscute, dar nu extra-comerciale, gen Keane sau Muse, precum şi multe trupe tinere din alte părţi. Au câteva campanii în desfăşurare care mi se potrivesc ca o mănuşă, cum ar fi "Româna de România". Aşa obsedată de scrierea corectă cum sunt eu, mă bucur că am auzit de o asemenea campanie.
Ascult de 2 zile numai Radio Guerilla, şi deja am auzit câteva melodii care îmi sună extrem de bine în urechi.







Şi mai sunt multe, dar momentan nu mi le amintesc.
Oricum, pe lângă astea, am două variante live ale unor melodii pe care le iubesc.





În altă ordine de idei, m-am pripit rău de tot să zic de noroc. Cred, până la urmă, că a fost ceva întâmplător. Lucrurile au luat-o pe făgaşul lor normal.

Cred că am noroc...

...,asta deşi obişnuiam să cred că ghinionul e tot timpul în dreapta mea.
Mi-am dat seama de asta întâi la competenţa lingvistică, unde am nimerit - după cum am mai zis - una dintre cele mai uşoare subiecte (dacă nu cel mai uşor). Ei bine, odată ce am aflat şi rezultatul competenţelor digitale, am început să cred cu tărie chestia asta. Sau se poate să fie numai o întâmplare izolată, cine ştie...

Fie subiectele au fost uşoare, fie am fost foarte bine pregătită (ceea ce e puţin probabil, garantez!), fie cei de lângă mine au fost bine pregătiţi (pentru asta nu mai pot garanta), fie acolo unde n-am ştiut, am nimerit ca prin minune răspunsurile corecte. Oricum aş da-o, e implicat şi norocul olecuţă.

Aşadar, începând de azi, recunosc : sunt norocoasă. Deşi puţin, sunt.

În altă ordine de idei, se aliniază toate lucrurile în aşa fel încât am de făcut orice altceva decât să învăţ. Spre exemplu, ieri am luat o gură de aer proaspăt de munte, la Câmpulung Moldovenesc. A fost extrem de binevenit. Şi iar am pierdut o zi, dar nu-mi pare rău nici măcar un pic.
Azi, cu o noapte nedormită în istoric, cu premierea şi toate alea, s-a interpus oboseala între mine şi cărţi şi iată-mă găsind iar scuze, de parcă aş avea nevoie de ele pentru ceva. Poate pentru liniştea mea interioară, dar atât!

Lăsând asta la o parte , am un noroc şi la găsit trupe româneşti bune. Ultima perioadă a fost prolifică, astfel că am găsit câteva nume care promit foarte mult. Ultima astfel de trupă e The Mono Jacks. Cred că am mai auzit de ea, dar de ascultat am ascultat-o azi pentru prima dată şi mi-a plăcut.
Cântă cam ce-mi place mie, deci m-am mirat (din nou) să aud aşa ceva din "gura" unor români. Am ajuns la concluzia că avem muzică bună, însă păstrată într-o oarecare măsură în anonimat. Dacă s-ar auzi mai mult de trupe din astea de care vă tot prezint, poate românului i-ar place. Însă obişnuindu-se cu ce îi sunt inundate urechile zilnic, tind să cred că a uitat puţin ce înseamnă muzica bună.

În fine, despre asta într-o altă postare. Acum trebuie să prezint ultima trupă românească de care am dat şi sună nesperat de bine, The Mono Jacks.



În încheiere, o trupă (şi o melodie) preferată!

Super recomandare - Cuantune.

În primul rând, trebuie să vă previn - trupa e românească. Spun asta pentru că de obicei când recomand cuiva o trupă bună-bună, fără să menţionez că e românească, lumea rămâne : What? Nu-i posibil.
Şi cred că şi de data asta am dat peste o trupă foarte bună, care sună extrem de bine şi care aduce puţină originalitate pe scena muzicală românească. Sunt tineri, sunt îndrăgostiţi de jazz şi asta se cunoaşte prin muzica pe care o cântă. La numai câteva luni de la înfiinţare, au avut onoarea de a deschide concertul Nouvelle Vague din Bucureşti de anul trecut.
Vocea ei e altfel, veţi asculta, iar combinaţia de genuri pe care o încearcă e foarte, foarte tare.

Fără alte introduceri, Cuantune!





Şi, în cazul în care aveţi ocazia să mergeţi, vor cânta la B'estfest, în a treia zi, pe 3 iulie.

Pe post de învăţat.

M-am gândit că, dacă tot nu învăţ nimic pentru BAC momentan, ar fi bine să fac, totuşi, ceva şi astfel am ajuns aici, scriind tocmai despre cum am ajuns aici.

A trecut şi prima probă de BAC, numit de Stamorello "Examenul vieţii". Sunt de acord, într-un fel.
A fost... a fost. Nu pot să spun că am avut emoţii de n-am mai putut. Cred că n-am avut deloc, sau chiar dacă le-am avut, nu le-am simţit. Am încercat, în schimb, să îi calmez pe alţii, care începuseră să se impacienteze şi să tremure de emoţie.
Slavă Domnului, se pare că mi-a priit lipsa emoţiilor pentru că, odată ajunsă în sală, m-am simţit exact ca la o oră obişnuită de română. Am înghiţit puţin în sec, ca posibilul rest de emoţie să se ducă în stomac şi să mă lase să fac ce aveam de făcut.
Am extras un subiect şi - pam-pam - ce să vezi? "Care este părerea ta despre reţelele de socializare? Argumentează-ţi opinia..." M-am simţit în al nouălea cer. Pe moment, nu am ştiut cum să reacţionez. Fie să mă bucur, fie să-mi pun creierul la produs de idei.
Timpul a fost scurt, şi nu pentru că nu am fost în pană de idei, ci dimpotrivă, pentru că aveam atâtea de spus şi parcă mâna îmi făcea în ciudă şi nu scria mai repede.
Da, da, recunosc. Am avut un subiect foarte uşor de tratat. Citatul era de pe Wikipedia, era despre Facebook şi, după cum s-ar fi întâmplat cu oricine altcineva ar fi avut subiectul meu, am luat calificativul maxim. Bucuria ar fi fost mare dacă aş fi ştiut că am muncit mai mult pentru el, dar nu a fost cazul.
În orice caz, asta a fost. Pentru asta ne-am stresat atât. Au fost şi subiecte grele şi mă bucur tare mult că n-am avut parte de ele, dar îi compătimesc pe cei care au avut.

Ce-o fi în continuare voi afla la momentul oportun. Până atunci, nici nu mă mai gândesc.

În altă ordine de idei, am ceva bun bun bun bun de tot, în materie de muzică. Deşi aş fi vrut să dau eu de ei, a avut altcineva norocul să îi găsească şi să mi-i introducă. Nu am mai ascultat de ceva vreme ceva de genul ăsta. Sunt o plăcere totală pentru urechea mea şi - cred - şi pentru a altora. Talent în stare pură - cam aşa aş numi eu ce se întâmplă aici :



Şi dacă vă place, probabil că veţi fi foarte interesaţi să ascultaţi şi altceva de la ei. Eu spun că merită.

În încheiere, ceva tot la fel de bun.

Bear comes naked.

Acum puţin timp vă recomandam o trupă românească - Blue Nipple Boy. Mai ziceam atunci că ultima lor melodie nu are variantă de studio. Pe atunci se auzea doar live, în concerte şi îmi plăcea tare cum sună.
Ei, am realizat recent că a apărut şi pe internet varianta de studio a melodiei. Şi încă mi se pare foarte bună.

Blue Nipple Boy - Bear Comes Naked



În altă ordine de idei, mâine începe oficial examenul de bacalaureat. Am intrat pe ultima sută de metri. Tot ce pot să vă doresc e - colegilor de suferinţă - ceea ce îmi doresc şi mie : multă inspiraţie, multă stăpânire de sine şi, cel mai important, mult, mult noroc! Dacă v-aţi pregătit, e bine, dacă nu (aşa, ca mine), mai aveţi niţel timp. Nu-l irosiţi aiurea (ca mine).

Să ne auzim cu bine după.

Concurs + Altele.

Later Edit : Sună prea bine ca să nu o împărtăşesc.


M-am întors acum 2 seri obosită şi dezamăgită de la Constanţa, de la Certamen Ovidianum Ponticum. Nici nu ştiu cum să încep ca să nu mă lungesc prea tare şi să devin plictisitoare.

Ideea e că am rămas foarte dezamăgită de atitudinea constănţenilor faţă de noi, ceilalţi, şi în special de moldoveni. Şi nu mă refer la toţi constănţenii, ci numai la cei pe care i-am întâlnit şi care ne-au tratat cu o superioritate usturătoare. Era ca şi cum noi ne aflam la un secol distanţă (ca civilizaţie) de ei. Şi asta nu numai că te enervează, dar te şi face să realizezi că nu ai cum să înaintezi cu astfel de personaje.
În schimb, echipajele din celelalte judeţe nu pot fi decât de lăudat. Am comunicat, am legat relaţii de lungă sau scurtă durată, am petrecut un timp frumos acolo, mai ales că a fost foarte, foarte cald, ajungându-se chiar şi la 33 de grade.

Am mai spus-o şi o mai spun. Nu ştiu cum de se întâmplă chestia asta paradoxală. Am făcut ce am făcut şi iar am ajuns la mare şi iar am stârnit invidii. Mie, sincer, mi-a fost cam indiferentă locaţia. Putea fi oriunde altundeva. Nu ştiu cât ar fi contat pentru mine.
Însă Tomisul are mare legătură cu Ovidius, aşa că e justă alegrea Constanţei ca punct de întâlnire pentru toţi ovidienii.

Organizarea a lăsat de dorit, din păcate. Dar nu are rost să mă ocup de chestiuni tehnice fără vreo importanţă pentru ceilalţi. Una peste alta, a fost chiar nesperat de bine. Nu mai bine ca anul trecut, însă bine.

În plus, am şi ratat cursul festiv în favoarea concursului. Acum, sincer, am ceva regrete. Îmi pare tare rău că nu am rămas acasă, alături de colegii mei pe care, oricum, nu o să-i mai văd prea mult şi de care presimt că o să-mi fie dor tare.

Şi cum sunt obişnuită să trec de la un subiect la altul în neştire, trebuie să fac ceva şi să amintesc şi de muzică. Înafară de mp3, care s-a descărcat foarte repede, altă sursă de muzică nu am avut, mai ales că observ din ce în ce mai multă lume care atribuie gusturilor mele muzicale termenul de "ciudat".
Trecând peste asta, de când am ajuns acasă, mi-am făcut timp să caut muzică şi am găsit câte ceva.
Melodia care mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost o melodie a unei trupe despre care cred că am mai vorbit pe aici. Dacă nu am mai amintit-o până acum, ar trebui să mă trag singură de urechi, fiindcă trupa asta merită. E vorba de Delain, iar melodia se numeşte Stay Forever.



În altă ordine de idei, plouă. Tocmai azi. Tocmai azi şi-a găsit vremea asta să fie atât de aiurea. Măcar de mai prindeam şi noi o zi cu soare ca să ne putem bucura de Ziua Absolventului. Hmm, până la urmă, n-am ce face şi nimeni n-are, decât să mă complac şi să sper ca măcar mâine să nu mai plouă.

Şi ca o ultimă chestie, cred că s-a observat până acum că iar am schimbat aspectul blogului. A fost ceva neplănuit. Nu-s chiar atât mulţumită de fonturi, dar merge şi aşa.

Blue Nipple Boy.

Treaba stă în felul următor : Nu am mai recomandat de ceva vreme o trupă românească sau o melodie românească, aşa că e cazul să mă revanşez şi să prezint o trupă foarte tânără, însă foarte bună (consider eu).

Se numeşte Blue Nipple Boy, cum se putea deduce din titlu, şi e din Bucureşti.
Recunosc că am descoperit-o întâmplător şi că mi-a atras atenţia numele ei, care e cel puţin original.
Prea multe despre componenţi nu ştiu. Cred că cel mai bine îi recomandă muzica lor. Au doar 3 melodii deocamdată, ultima fiind lansată azi, dacă nu mă înşel. Deşi nu au multă materie primă, din ce au scos până acum, mi se par foarte promiţători. Îmi place stilul lor şi sunt sigură că le-aş cumpăra albumul când ar apărea, pentru că merită.

Ei bine, la început a fost :


A urmat :


Iar acum se pot lăuda cu :


Asta e. Dacă vă place, mă bucur. Dacă nu, nu am de ce să vă condamn.
Cred că trupa asta e peste media muzicii de azi din România, în ceea ce mă priveşte.

Păreri.

Nu ştiu dacă are rost să mă mai declar şi eu nemulţumită de câştigătorul concursului despre care toată lumea vorbeşte acum. Nu îl urăsc pe el (deşi şi-a jucat bine rolul până la capăt şi a ţinut morţiş să ne amintească în fiecare etapă a emisiunii problemele sale), ci îmi pare rău pentru alţi concurenţi care, deşi au probleme, nu le-au etalat la fel de aspectuos ca domnul Ţuţu.
Să-l luăm drept exemplu pe Ştefan Florescu. Ei bine, el nu a vorbit despre sacrificiile pe care le-a făcut ca să ajungă la preselecţii decât atunci când a fost întrebat de Andi Moisescu. Şi atunci a părut puţin stânjenit. Mi s-a părut o reacţie normală şi aş fi vrut să-l văd şi pe câştigător comportându-se cât de cât similar, respectiv să-şi lase problemele acasă şi să vină şi să facă strict ceea ce ştie să facă.
Pe de altă parte, omul e un tip deştept. E - cred - la fiecare scară de bloc câte un personaj care are talent - poate mai mare decât Adrian - în a versifica. Însă aici e un clenci. Nu toţi au o poveste la fel de tristă. Şi cred cu tărie că da, a ştiut exact cum să intre pe sub piele românilor cu versurile lui lacrimogene.
Deja de aici nu mai e vina lui şi nu mai merită judecat. Cei care l-au votat sunt sigură că au avut motive puternice, necunoscute mie (încă). De aceea o las baltă.

Vreau să mă concentrez asupra unor concurenţi care, din păcate, nu au prins finala şi pe care mi-aş fi dorit enorm să-i revăd. Printre aceştia, un loc fruntaş îl ocupă cei de la DFC, care au făcut un spectacol total în semifinale. Drept urmare, s-au prezentat şi în finală ca ajutor pentru un alt concurent. Momentul a fost genial!
Apoi, Valentin Păun. Mi-e greu să-mi imaginez de ce nu a mers mai departe după ce a arătat asta :



Alin Stanis e un alt talent sacrificat pentru gimnastică la bară, dacă nu mă înşel. Marian Vasilescu este o voce bună, de asemenea.

Ce m-a frapat de-a dreptul a fost absenţa trupelor de dans în finală. Ar fi fost bună o semifinală alcătuită numai din trupe de dans. Astfel, aveam garanţia că o să fie spectacol în finală. Dar vorbesc şi eu aiurea, ce să-i faci...

În fine, iată de cine îmi pare cel mai rău.

Noutăţi.

Având în vedere faptul că a trecut ceva vreme de când nu am mai trecut pe aici, se poate spune că am ceva noutăţi. Ţin, în schimb, să vă dezamăgesc şi să precizez că nu, nu s-au întâmplat multe chestii interesante în tot timpul ăsta.
Acum o lună jumătate mă băteam cu pumnii în piept cum că gata, mă las de blog şi de calculator şi că încep să mă pregătesc serios de învăţat pentru Bac. Eu am zis, eu am auzit. Stadiul de pregătire e acelaşi, recte minim spre inexistent. Şi, deşi practic nu fac nimic util pentru cei din jur, nu sunt în stare nici măcar pe mine să mă ajut. Ei bine, aici deja intrăm într-un domeniu al existenţei mele pe care nu e nevoie să-l dezvolt prea mult.

Acum, din moment ce am revenit, trebuie să scriu cam ce n-am scris o lună jumătate.
Cum de obicei e vorba de muzică, pot să mă bucur şi să spun că da, am descoperit multă muzică bună, din fericire. Astfel că, de acum încolo, la fiecare postare, o să am ce adăuga.
Am şi văzut un film bun, pe care îl recomand. Limitless e numele lui. Şi încă jumătate de film, care, evident, nu m-a încântat. Numele nu îl precizez. Nu vreau să îi fac reclamă negativă.

În orice caz, cred că cel mai important e că sunt bine acum. Nu prin spitale sau mai rău. Câinii nu mi-au plăcut niciodată. După ultima păţanie cu atât mai mult nu-mi plac. Am urcat pe gard, am devenit brusc credincioase, am sunat oameni cu maşini care să vină să scape 3 fiinţe ce au aflat ulterior cât de insistenţi şi inteligenţi sunt câinii.
De atunci sunt muuuult mai precaută şi îmi vine să râd când îmi reanalizez reacţia disperată.

E bine de ştiut că la autocritică rulez!

Şi pentru că mă gândesc că deja am plictisit cam tare, o să închei aici prima postare de după marea pauză care de fapt a fost o pauză falsă.
Iar melodia pentru starea de acum e o melodie pe care o ştiu de la Antonia (ca să nu se supere că nu am precizat) şi care, evident, îmi place foarte mult.
Audiţie plăcută!

Mulţumesc!

Zilele astea m-am luptat cu o viroză respiratorie groaznică şi, mulţumesc lui Dumnezeu, am scăpat cu bine de ea. Încă resimt unele efecte adverse ale sale şi de asta nu pot să spun că sunt 100% bine.
Cu toţii cred că aţi trecut măcar o dată prin chinurile unei răceli obişnuite. Ei bine, o viroză e de cel puţin 2-3 ori mai rea. Nu o doresc nimănui.
Aşadar, săptămâna asta a fost o săptămână de stat acasă. Asta pentru că nu aveam nicio intenţie să mă fac vinovată de împrăştierea unui virus invizibil şi feroce care să facă ravagii şi asupra altora, nu numai asupra mea.

După o zi, două, trei (şi numărătoarea a mai continuat puţin), mă simt cât de cât întremată şi abia acum îmi dau seama de gradul ridicat de periculozitate al unei viroze respiratorii.

Poate cel mai important lucru ce mi s-a întâmplat săptămâna asta a fost dovada celorlalţi că le pasă de mine. Am fost obişnuită din clasele mici cu foarte puţini prieteni, nu am fost niciodată populară şi nu erau multi interesaţi de soarta mea înafară de cei din familie.
Zilele astea am primit un ocean de grijă şi de dragoste. Şi, Doamne, am avut nevoie! De aia vă mulţumesc!

Pauză.

În primul rând, trebuie să recunosc faptul că mi s-a ridicat ego-ul pe cele mai înalte culmi atunci când am primit reacţii pozitive în urma postării mele anterioare. A fost o încercare şi atât rămâne. Nu mă imaginez stând şi scriind poezii. Nu, nu e pentru mine.

În al doilea rând, am de anunţat o chestie.
Dat fiind faptul că ultimele luni au fost cam neproductive din punctul de vedere al pregătirii pentru BAC şi pentru admitere, am luat o decizie îndrăzneaţă (pentru mine). Astfel că, începând de luni, calculatorul va fi înlocuit totalmente de alte activităţi mai importante pentru mine şi viitorul meu (ce pompos sună!).

Asta implică şi postat din ce în ce mai rar. Voi scrie doar dacă voi considera că trebuie neapărat să scriu şi doar dacă subiectul e cu adevărat interesant.

Mi-aş dori să nu fi luat decizia asta, dar timpul e scurt, materia e consistentă şi am lenevit cam mult.

Deci cam asta a fost. Pa.

Dorinţă.

Three Days Grace - World So Cold



E ora trei şi-n mintea ta e haos,
Iar inima îţi bate ca nebuna.
Un trup inert şi-un suflet rătăcit,
Doar ele te mai leagă de pământ...
La asta te gândeşti întruna.

E frig
Şi mult prea trist îţi pare totul azi.
Cad fulgi
Şi-ai vrea şi tu să fii un fulg, să cazi,
Întâi să zbori, să vezi doar oameni fericiţi,
Şi să te bucuri la vederea lor.
Apoi să te topeşti, să treci în nefiinţă
Şi să fii ştearsă din mintea tuturor.

Priveşti pe geam
Cum o maşină trece-n goană ca nebuna.
De ai putea să fii ca ea!
Ai fugi şi tu, te-ai răzbuna.

E tot mai frig.
În noaptea asta a-ngheţat şi luna.
Iar sufletu-ţi aşteaptă-n van
Să stea culcat, jos, la pământ
Să fie sfărâmat şi pus la loc întruna.

P.S. - Una dintre puţinele creaţii personale în versuri. :)