3 în 1.

Pentru că timpul este scurt şi treburile sunt multe, o să cuprind 3 postări într-una singură.

1. Am auzit şi eu pe ici-pe colo, cum că Şerban Huidu a suferit nu ştiu ce accident de schi, întrând într-un copac şi fiind momentan în comă. Starea lui e critică.
Bun. Astea fiind zise, mă declar de la bun început o ne-fană sau ne-admiratoare a lui Şerban Huidu - vedeta de televiziune. Îmi provoacă repulsie, mi se pare fals şi atât. Însă bineînţeles că îmi pare sincer rău pentru omul Şerban Huidu şi pentru familia lui, care trece prin momente dificile, fără îndoială. Sper să se facă bine cât mai repede.

Ceea ce mi se pare absolut ciudat este anvergura pe care ştirea despre acest accident a luat-o, în special în blogosferă. Toţi se afişează cu mesaje de bine, chestii, trestii. Toate bune şi frumoase, e un gest absolut lăudabil, doar că devine sufocantă iubirea asta şi respectul ăsta şi grija asta pentru el. Eu aş încerca să îl adaug în rugăciunea mea din fiecare seară pe acest Şerban Huidu, dacă aş ţine la el într-adevăr.

2. Azi am fost la vestita pârtie de pe lângă Vaslui, la Viişoara, mai exact. Auzisem de bine, în general, despre ea şi mă aşteptam să decurgă treburile normal. E vacanţă, e zăpadă, e sanie, sunt saci, e pârtie, ce poate merge rău?
Am aflat abia mai târziu că pârtia nu e tocmai un loc sigur.

Deja la câteva zeci de minute după ce am ajuns acolo, văd o mână de oameni care se adună în jurul unei fetiţe. Asta ca să realizez apoi că era vorba de încă o victimă a proastei amenajări a pârtiei.
Pe scurt, de vină sunt stâlpii de lemn dispuşi paralel cu pârtia, stâlpi de lemn în care poţi să aterizezi dacă nu ai experienţă şi dacă nu ştii să manevrezi bine sania sau sacul de celofan.
O a doua problemă pe care am sesizat-o de cum am ajuns a fost metoda aleasă pentru a amortiza viteza crescută cu care ajung din deal săniile şi sacii : cauciucuri. Mi s-ar fi părut o idee bună baloturile de paie. Oricum, nu consider că aceste cauciucuri ar face mai bine celor ce au ghinionul să se ciocnească de ele.
În concluzie, dacă nu eşti sigur pe tine sau dacă nu consideri că poţi manevra în siguranţă sania sau sacul sau bobul sau alte mijloace de distracţie pe pârtie, eu cred că acest loc nu prezintă un nivel ridicat de siguranţă şi mai bine nu te aventurezi pentru că rişti să vii pentru distracţie şi să pleci cu Ambulanţa, care şi aia vine foarte greu.

3. Am lăsat ce e mai "frumos" pentru final.
E deja 30 decembrie. Timpul pentru calcule, recapitulări, amintiri, etc. E timpul să rememorezi tot ce s-a întâmplat în anul din care au mai rămas 2 zile. Nu prea sunt atât de încântată de ceea ce am realizat în 2010, asta e clar.
Pe lângă faptul că am împlinit 18 ani, am intrat în clasa a 12-a, am participat la primul meu concurs naţional şi am luat prima mea bursă, nu pot spune că am făcut mare brânză. Încă aştept cu nerăbdare să obţin carnetul de şofer. Poate asta e cea mai mare nerealizare de anul ăsta.
În rest, a fost un an banal, ca oricare altul.
De la anul care vine îmi doresc să îmi aducă multă răbdare, memorie şi minte limpede pentru că mă aşteaptă un examen dificil - BAC-ul, să-mi aducă noroc şi multă putere de muncă, pentru a intra la facultatea la care îmi doresc foarte mult să intru. Nu în ultimul rând, îmi doresc ca anul 2011 să fie un an în care să fac alegeri de care să nu-mi pară rău mai târziu.

Pentru că o să mai postez ceva abia anul viitor, tot ce pot să vă doresc este ca 2011 să fie un an frumos pentru voi, un an în care să realizaţi tot ce v-aţi propus. Şi încă ceva : Sănătate!

Crăciunul ăsta.

În primul rând, Crăciun Fericit tuturor!

Deşi, în mintea mea, coordonatele acestei postări sunt clare, îmi vine destul de greu să o scriu în aşa fel încât să mă fac înţeleasă. Un lucru e clar, însă : nu s-a schimbat mult concepţia mea despre Crăciun în comparaţie cu anul trecut.

În plus, vremea asta nu mă face (şi nu cred că face pe cineva) să simt spiritul ăla al Crăciunului despre care se tot vorbeşte. Zăpadă nu, deci bătaie cu zăpadă nu, pârtie nu, săniuş nu, orice altă activitate distractivă în zăpadă nu.
Când eram mai mică şi se întâmpla ca în seara de Ajun să nu fie pic de zăpadă pe stradă, mă deprimam total la gândul că Moşul nu are cum să-şi croiască drum pe asfalt. Eram chiar îngrozită, căci auzisem că nu mai vine nimeni cu daruri dacă afară nu e zăpadă. Privind în urmă, mă uimeşte naivitatea aia de copil mic pe care acum nu o pot înţelege.

La vârsta onorabilă de 18 ani, lipsa zăpezii e incă damnabilă, dar din cauze total diferite. Parcă dacă nu e zăpadă, nu e cu adevărat iarnă.

În altă ordine de idei, dacă e Crăciun, clar că e multă mâncare. Chiar am auzit la televizor acum 2-3 zile că românii aruncă incredibil de multă mâncare în general, iar de sărbători cu atât mai multă cu cât există concepţia aia că de sărbători trebuie să mâncăm bine, să ne ghiftuim, să ne simţim sătui şi, eventual, să ajungem şi la spital (Doamne fereşte!) Ce-i drept, nu am idee cum stă treaba cu mâncarea de Crăciun în alte părţi, deci nu pot face o comparaţie pertinentă.
Cu toate astea, e bine să ne ştim limitele şi să mâncăm moderat, fără excese. Astea fiind zise, îngroş şi eu rândurile medicilor care încearcă din răsputeri an de an să ne avertizeze asupra pericolelor la care ne expunem dacă mâncăm mult şi greu. Avertismentele sunt, în mare parte, ignorate şi acest lucru este fatal uneori.

De la mâncare trec direct la brăduleţul de Crăciun.
E un subiect destul de sensibil. Deşi o perioadă lungă de timp bradul natural a fost indispensabil, bradul artificial a început să devină din ce în ce mai popular.
În principiu, bradul artificial e soluţia optimă dacă ne gândim că un brad ajunge la maturitate în 100-120 ani, iar un om cu o drujbă îl doboară în doar 30 de minute.
Sunt conştientă pe deplin de chestia asta, dar, pe de altă parte, consider că esenţa de răşină la sticluţă sau parfumul cu miros de răşină dat de 2-3 ori pe zi în casă nu poate înlocui mirosul autentic de răşină.
În fiecare an am avut brad natural şi mereu a fost o plăcere să simt mirosul ăla proaspăt de răşină. Dădea o altă savoare Crăciunului.

Pe scurt, Crăciunul ăsta a început prost : o tentativă eşuată de colindat şi o primă zi destul de monotonă. Sper ca următoarele zile să fie mai răsărite.
Şi sper că Moşul v-a adus tot ce v-aţi dorit!
În cazul meu, asta s-a întâmplat.

Şi dacă tot prezentam eu ieri trupa Hurts, am ales să vă arăt azi o melodie de Crăciun tot de la ei.

HURTS.

Cine a avut ochi să vadă, degete să dea click şi urechi să audă, o să ştie despre ce vorbesc în continuare.
Am vorbit acum ceva timp de MTV European Music Awards şi aminteam de o trupă şi un interpret care mi-au atras atenţia în mod deosebit. Era vorba de Plan B şi Hurts.
Dacă de la Plan B am ascultat cam tot ce era de ascultat, a venit rândul celor de la Hurts să fie ascultaţi de urechea mea - critică, nu-i aşa?

Hurts e o trupă altfel. În sensul că abordează un stil muzical exploatat destul de puţin în perioada contemporană. E o trupă care sună a anii 1980. Şi nu gândeam că pot să sune atât de bine anii ăştia.

Am ascultat tot albumul lor de debut - Happiness - şi cred că zilele ce urmează vor suna a Hurts. Sună mult prea bine pentru a fi ignoraţi.

Din câte am înţeles, cei doi componenţi ai trupei, Theo şi Adam, au filmat videoclipul piesei "Better than love" în România, în studiorile MediaPro. Nu am idee cine este regizorul videoclipurilor britanicilor, dar cert este că fiecare videoclip în parte este pe cât de ciudat, pe atât de interesant şi inovator.

Îmi vine greu să prezint o singură melodie de la ei. Tot albumul de debut este genial şi merită ascultat. De menţionat ar fi "Wonderful Life", de care probabil a auzit mai multă lume, "Stay", care este superbă şi are un videoclip foarte drăguţ, "Blood, Tears and Gold", o melodie care, deşi nu are nimic deosebit la o primă ascultare, sună foarte, foarte bine!

Însă cel mai mult îmi place :



Audiţie plăcută!

Recomandare.

Tocmai am terminat de citit o carte intitulată "Zece negri mititei". Din titlu ar putea părea o carte drăguţă, amuzantă, scrisă pentru o seară de sâmbătă, când chiar nu ai nimic de făcut.
Însă cartea asta e mai mult decât atât. Mult mai mult.

De fapt, Agatha Christie a scris un deliciu pentru cititorii de romane poliţiste.
Pe scurt, e vorba de 10 oameni din diferite medii sociale, chemaţi de un anume U. N. Owen pe Insula Negrului. Cazaţi într-o vilă pe cât de frumoasă, pe atât de ciudată, cei 10 oaspeţi îşi dau pe rând obştescul sfârşit exact ca cei 10 negri mititei din cântecelul pentru copii.
Nu am putut lăsa cartea din mână 2 zile. Şi se pare că a meritat.

Mi-a plăcut tare mult şi o recomand cu mare, mare plăcere.

Nou. Şi bun.

Ca să nu mai spună nimeni că nu văd nimic bun în ceea ce mă înconjoară, azi trebuie să prezint şi să recomand o melodie. Melodie românească, bineînţeles.

Cei care mai citesc presa de specialitate, au aflat că azi era anunţată lansarea noului single Animal X feat. Yolo - Unii dintre noi. N-aş putea spune că a fost lansată cu surle şi trâmbiţe. A fost aruncat în mediul online cu o săptămână înainte un fel de teaser în care mai mulţi oameni de pe scena muzicală actuală îşi dădeau cu părerea despre noua melodie ce urma să fie lansată pentru publicul larg.
Şi faptul că am auzit numai păreri de genul : "Da, e ceva nou în peisajul muzical românesc" sau "Sună foarte tare!" m-a făcut să aştept cu nerăbdare lansarea melodiei. Cu atât mai mult cu cât eram curioasă ce schimbare radicală de gen avea să sufere trupa care a trecut de la breakdance la rock.

Aşadar, azi, 20 decembrie, a apărut noua melodie a trupei Animal X, în colaborare cu Yolo. Pe cât de curioasă am fost, pe atât de încântată am rămas când am auzit-o.

Nu e tocmai ce ascult eu de obicei. Dar îmi place tare mult cum sună, deşi, e drept, putea să sune mult mai bine. În concluzie, per total, sunt de acord cu părerile amintite mai sus. Acum aştept cu nerăbdare videoclipul, care sper să fie cel puţin la fel de interesant ca melodia.

E joi seară. E joi seară şi am multe de făcut. E joi seară, am multe de făcut şi totuşi stau. Şi e rău, căci ăsta e momentul în care îmi vin fel de fel de gânduri ciudate pe care nu pot să mi le opresc.
Mi s-a spus în ultimul timp că s-a schimbat stilul meu de a scrie pe blog. Am observat şi eu asta. Şi zău de n-aş vrea să revin la felul în care scriam la început. Dar nu pot. Pur şi simplu nu pot. Poate că, până la urmă, ideea de a-mi face blog nu a fost atât de bună şi trebuia tăiată de la rădăcină. Sau poate că nu.
Oricum ar fi, acum nu e momentul potrivit să spun stop. Se apropie aniversarea de doi ani a blogului şi nu vreau să fie o aniversare şi o moarte în acelaşi timp.

Într-un fel, blogul ăsta mă ajută foarte mult să mă pregătesc pentru facultate, oricât de absurd ar părea. Astfel încât voi continua aşa şi nu voi mai aduce vorba despre ştergerea lui. Inevitabil, acest lucru va trebui să se întâmple la un moment dat. Sper eu, la sfârşitul viitoarei vacanţe de vară. E o decizie semi-luată.

E joi şi mai e o săptămână şi o zi până toată lumea intră în extazul cadourilor.
Mă enervează perioada asta. Prea multă agitaţie, prea multe griji, prea mulţi bani, ca să nu mai vorbesc de mâncare. Da, aşa-i! Mereu mă plâng, niciodată nu îmi place nimic, mereu sunt împotriva a ce se întâmplă în jurul meu, mereu trebuie să mă găsesc eu să fiu pe dos, niciodată nu am treabă şi critic. Am auzit asta de atâtea ori...
Dar nimeni nu vede că pe lângă multitudinea asta de critici, am reuşit să şi laud ţara asta, am reuşit să descopăr şi părţile ei bune, deşi, evident, critica e mereu cea vizibilă.

Îmi cer scuze dacă am rănit sentimentele cuiva prin ceea ce am zis. Sau poate că nu.
Ideea e că azi nu sunt în apele mele şi poate că nu trebuia să postez tocmai azi. Dar chestiile astea trebuiau spuse şi poate că nu găseam o altă ocazie. Astfel încât m-am agăţat de ocazia asta şi mi-am eliberat gândurile care voiau să fie scrise.

Cam atât.

Muzică românească, partea a II-a.

Am observat că postarea mea despre muzica românească a fost de mare efect şi a plăcut multora.
Drept urmare, am hotărât că nu strică să mai scriu o astfel de postare, în care să prezint trupe româneşti, aproape necunoscute, dar care sună foarte bine. Din păcate, le-am găsit mai greu, din cauza notorietăţii lor scăzute.

Primii pe listă sunt cei de la Electric Fence.
Nu ştiu multe lucruri despre ei. Doar că sunt din Bucureşti şi cântă rock-alternativ, cu influenţe dnb, jazz sau swing. Eu ştiu doar de două piese de-ale lor, (I don't wanna) think twice şi Hi Bitch, Bye Bitch. Personal, îmi place mai mult prima piesă. Foarte tare.



Changing Skins sunt foarte noi în peisajul muzical mioritic şi nimeni nu prea ştie nimic despre ei. De altfel, nici pe internet nu se găsesc multe lucruri. Sunt din Bucureşti, cântă un soi de alternativ electro şi momentan caută basist, chitarist şi toboşar pentru eventualele concerte live.
De la ei ştiu o singură melodie - Perfect Foes.



Următoarea trupă este ceva mai cunoscută în România. Se numeşte byron (cu b, nu cu B), este din (ghici!) Bucureşti şi am rămas super plăcut impresionată atunci când i-am ascultat. Stilul lor de muzică este uşor "altfel". Poate de aia îmi şi plac.
Au luat fiinţă în 2006, iar acum se află deja la al 2-lea album de studio.
De la ei recomand Diggin' a hole.

Byron - Diggin a Hole



De notat ar fi colaborarea dintre solistul trupei, Dan Byron, şi trupa Grimus, colaborare intitulată Time To Be Good Friends.

Grimus feat. Dan Byron - Time to be good friends



Ultimele două recomandări de astăzi se depărtează de zona asta a alternativului şi se îndreaptă spre cu totul şi cu totul alte meleaguri. Dar sunt tot româneşti.
Sonichouse - So Cold şi Discoballs - Odyssey 2.14.73.

So cold - Sonichouse




Audiţie plăcută şi sper să vă placă măcar una dintre recomandările de azi.

Post confuz.

Am stat mult şi m-am gândit dacă ar fi bine sau nu să postez ce urmează să postez. Am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să mă exprim direct şi sincer, ca de fiecare dată. Astfel, încerc şi eu, cât de cât, să-mi vărs frustrările într-un fel sau altul, sperând ca ele să treacă sau să se diminueze.

Azi am simţit pe pielea mea cum e să fii nedreptăţit pe faţă. Cum e să ţi se spună că ai eşuat fără să ţi se dea un motiv bine întemeiat, cum e să fii sacrificat în favoarea altora care poate nu merită sacrificiul tău, cum e să îi vezi dezamăgiţi pe cei care şi-au pus toate speranţele în tine. Şi, cum era de bănuit, sentimentul nu e tocmai plăcut.

Astăzi, poate, mi s-a mai îngroşat puţin pielea şi am învăţat că meseria de locuitor al României nu e chiar uşoară. Şi ţin să le mulţumesc tuturor celor ce au contribuit activ şi suţinut la acest pas al maturizării mele.

În timp ce într-un post anterior mi-am arătat nemulţumirea în ceea ce priveşte cozile din instituţiile de stat, azi am avut de-a face cu o situaţie ale cărei urmări nu îmi mănâncă 3-4 ore din viaţă, ci îmi ia nervii, banii şi timpul liber (şi aşa destul de puţin în perioada asta), deci, oarecum, mă simt îndreptăţită să mă revolt.

Cu această ocazie, am realizat şi care sunt persoanele care ţin într-adevăr la mine. Şi de asta vreau să le mulţumesc!

În altă ordine de idei, experienţa de azi mi-a deschis ochii şi m-a făcut să realizez că pentru a supravieţui în ţara asta ai nevoie de ceva mai mult decât bun-simţ şi cinste.
Dar asta e. Aşa cum şi alţii care au trecut prin ce am trecut eu au mers mai departe, nu văd de ce eu nu aş fi în stare să mă mobilizez.

În încheiere, recunosc ferm că faptul că am picat astăzi la proba practică a examenului auto nu e o mare chestie, dar circumstanţele în care am fost picată şi motivele acestei decizii rămân necunoscute pentru mine şi cel puţin dubioase. Atât!

P.S. : Nu am mai amintit de ceva vreme de Grimus. Astfel că azi am ales să vă prezint singura lor melodie de până acum în română, Umbre. :)

Postare patrioată!

Am hotărât să scriu azi o postare patrioată, ca urmare a tuturor nemulţumirilor mele şi reproşurilor mele adresate - de-a lungul celor aproape doi ani de blogărit - ţării ăsteia în care m-am născut şi în care momentan trăiesc : România.
Nu am ezitat niciodată să-mi târăsc ţara şi compatrioţii prin noroi. Uneori am regretat că am făcut-o, deşi de cele mai multe ori motivele faptelor mele au fost întemeiate. Când am avut ceva de zis, am zis. Nu m-am ascuns sub portretul unui fals compatriot, care îşi iubeşte ţara, chiar şi atunci când aceasta nu merită.
Nu am fost mulţumită de cei care conduc ţara, de atitudinea unor români, de muzica din România, de sistemul judecătoresc, medical, de învăţământ din ţara asta şi de multe, multe altele. Şi îmi susţin nemulţumirile.

Dincolo de toate astea, consider că România are şi părţi bune. Părţi pe care - recunosc - se întâmplă să nu le văd, conştient sau inconştient.
Sportivi (şi nu mă refer la fotbalişti aici), tineri anteprenori, olimpici, pictori, trupe bune (care nu se înscriu în valul muzical românesc actual) şi oameni din alte domenii, foarte buni în ceea ce fac şi poate nu atât de mult băgaţi în lumina reflectoarelor.

Astăzi e ziua noastră, a tuturor românilor : buni, răi, frumoşi, urâţi, homo, hetero, catolici, ortodocşi, proşti, deştepţi... Indiferent de felul în care arătăm şi ne comportăm, suntem născuţi, crescuţi aici. Avem aceleaşi tradiţii, vorbim aceeaşi limbă şi suntem compatrioţi, că ne convine sau nu.

Azi, ca în fiecare an, ne adunăm în pieţele civice şi mâncăm fasole cu cârnaţi, ascultăm muzică populară, auzim tot felul de urări siropoase şi ireale iar ăia de sus se aşteaptă să fim cretini şi să le credem vorbele mincinoase, ca de fiecare dată.

Într-un moment total neaşteptat, tata mi-a adresat o întrebare care m-a pus pe gânduri, cel puţin. M-a întrebat dacă iubesc ţara asta şi mi-a cerut câteva argumente prin care să-mi susţin opinia. I-am răspuns fără răsuflare că da, îmi iubesc ţara pentru că rămâne locul în care mi-am petrecut atâţia ani de viaţă şi spaţiul care mi-a insuflat o serie de concepţii şi valori morale fie pozitive, fie negative, care probabil că mă vor ajuta în viaţă.
Pe moment, asta am simţit să zic. Ulterior însă, m-am luat singură la întrebări. Mă îndoiam de veridicitatea răspunsului meu. Oare chiar iubesc ţara asta aşa cum afirm uneori? Oare dacă voi pleca din ţară, voi vorbi de ţara mea la modul pozitiv şi voi continua să o iubesc sau o voi denigra şi îmi voi nega originea?
Nu am niciun răspuns acum.
Dar îmi place să cred că România va rămâne, indiferent de locul în care mă aflu, ţara pe care o iubesc. Nu orbeşte, ci raţional.

În concluzie, azi, pe 1 Decembrie, îi urez La Mulţi Ani României!

P.S. : Nu-mi place imnul naţional, deci nu are niciun rost să-l postez.

Despre rugby.

Rugby-ul este un sport puţin mediatizat în România. Din păcate. Auzim toată ziua ştiri despre Becali, Cristea, Iancu, Piţurcă şi alţii, dar auzim prea puţine ştiri despre sporturi la care românii duc numele ţării pe culmi mondiale.
Rugby-ul este un astfel de sport. Nu ştiu câţi dintre voi, cei care citesc acum articolul ăsta aveau idee că echipa naţională de rugby s-a calificat la ultimele 6 Campionate Mondiale de Rugby.

Astăzi, Naţionala în cauză s-a calificat pentru a 7-a oară consecutiv. Deci avem motive de mândrie. Astăzi am obţinut o altă dovadă a faptului că România nu trebuie să pună în prim-plan fotbalul, ci şi alte sporturi. Astăzi am obţinut o altă dovadă a faptului că celelalte sporturi sunt cu mult subetichetate şi subfinanţate. Şi spun din nou : Din păcate.

Sincer, până acum, rugby-ul îmi era quasi-cunoscut. Mai urmărisem câteva partide, dar nu mi se părea atât de interesant. Acum, pot spune că rugby-ul ocupă un locşor, aşa, mic cum e el, în lista mea de preferinţe. Sper eu, pentru mult timp.

Toată săptămâna a fost plină de anunţuri despre marele meci de azi, cot la cot cu anunţurile legate de meciul dintre Dinamo şi FC. Timişoara. Clar nu mă aşteptam la un număr mare de spectatori, având în vedere nivelul scăzut al notorietăţii acestui sport la noi în ţară. Cu toate astea, am fost plăcut surprinsă atunci când am văzut stadionul plin, îndesat cu 7.000 de oameni care strigau din răsputeri : "Hai România!". Am ochit chiar şi o bătrânică, şi copii de 6-7 ani, şi femei la 24-25 de ani pe care nu te-ai fi aşteptat să le vezi în asemenea context.

Şi se pare că prezenţa lor a fost benefică. Românii noştri au reuşit o partidă fenomenală. 80 de minute în care - deşi mi se părea imposibil - am descoperit un sport în care primează disciplina, determinarea şi, nu în ultimul rând, fair-play-ul. Nu au fost contestaţii (cel puţin nu văzute de mine), arbitrajul nu a fost comentat de niciuna dintre echipe, toţi cei 30 de jucători au fost exemplari pe parcursul meciului.

Aştept cu nerăbdare buletinele de ştiri de mâine. Sunt curioasă ce ştire va fi principală. Mă îndoiesc că această a 7-a calificare de astăzi va rămâne într-un con de umbră după ziua de astăzi.

Chiar mă gândeam după fluierul final că "Stejarii" merită milioane de felicitări şi mulţumiri pentru mândria pe care ne-o imprimă în sufletul nostru de român. Şi am îndrăznit să scriu şi o postare pe tema asta, o postare în care am înşirat câteva idei generale, de necunoscător într-ale rugby-ului, un necunoscător care uşor-uşor începe să devină fan al unui sport dur, dar frumos.
Ştiu, ştiu. "Hai, frate! Bun, îţi place fotbalul, dar parcă e prea mult pentru o fată să se uite şi la rugby!". Nimeni nu e perfect, după cum ştie publicul larg.

În altă ordine, chiar dacă decembrie încă nu e aici, zăpada a dat o tură înainte, să vadă dacă România e pregătită de iarnă. Şi nu e! Ca în fiecare an, de altfel.

Şi melodia mea preferată de iarnă. Şi trupa mea preferată.

Talente poetice şi altele.

L.E. : Văd că în urma postării mele, deja sunt solicitată. Mă bucură chestia asta. Şi mă amuză la culme. Dar îmi place! :))

Cred că a devenit deja o obişnuiţă ca eu să mă plâng de vreme. Nici de data asta nu pot să fac abstracţie de vremea de afară. E din ce în ce mai urâtă şi a prins din ce în ce mai curaj. Plouă! Plouă şi nu mă bucur deloc. Şi e şi marţi.

Şi la modă acum este celebra reţea de socializare Facebook. Ca un muritor de rând ce sunt, deţin şi eu un amărât de cont, mai des sau mai rar vizitat, mai des sau mai rar comentat. Ei bine, datorită acestei reţele de socializare mi-am descoperit talentele poetice acum câteva zile.
Nu sunt genul ăla de om care să gândească lucrurile în profunzime, astfel încât nici versurile pe care le emit nu sunt dintre cele mai meditative.
Şi am gândit că ar fi frumos din partea mea să îi bucur şi pe cei care fie nu au Facebook, fie nu au avut ocazia să treacă pe la mine prin profil. Astfel încât m-am hotărât să postez poeziile la care am muncit câteva minute. Asta aşa, ca un fel de introducere. A.P. : Tot ce e mai jos îmi aparţine în totalitate!

ADINA.
Adinuta m-a descris,
Frate, ce bine le-a zis
Nu stiu de eu asa sunt
Dar bine tare mi-a parut.

Adina e fata buna
E draguta, canta struna!
Ii ajuta pe cei dragi,
Este super, ce sa-i faci?

Si-as mai zice tot de bine
Insa nu mai gasesc rime
Sa nu plangi, tu, mai Adina,
C-am sa te plimb cu masina!

P.S. : Cand iau carnetul.

RALU(CA) (D.).
Draguta de ea, Raluca
O cam face pe naluca
Degetelul si l-a ars
Pe loc status nou si-a tras!

Al ei deget e un Vip
Caci saracul, e julit.
Tot Facebook-ul a aflat
Ce tocmai s-a intamplat.

Si mai nou si pumni isi da
Afirmand : Iubescu-ma!
Maine parc-o vad si tunsa
Afirmand : Sunt o distrusa!

PS. : Ultimele doua versuri nu-mi apartin. Ii apartin surorii mele.

CEZARA.
Dupa multe rugaminti
Uite ca am strans din dinti
Cezara a dat un like
Si iar zeci de versuri fac.

Cezara? She's a good girl
Vorbeste prea mult de par
Si de haine, si de fashion
Daca-n astea pune passion...

Soferita se cam vrea
De e buna, om vedea
Cand carnetul l-o lua
Normal, inaintea mea! :-l

Iar in cap nu mai am rime.
Dar cred ca oricum e bine
Intr-un fel, te-am laudat
Deci de mine ai scapat.

LUCIAN (G.).
Luci m-a batut la cap
Un poem ca vrea sa-i fac
Si uite, m-am apucat
Versuri iar de recitat!

Ăst baiat este un geniu
Cel mai tare din mileniu
Cu el tu sa nu te pui
Te-aposteaza-n legea lui

Si te si juleste-un pic
Si iti da si un pumn mic.
Si te si iubeste-un pic
Si iti da si un pupic.

Luci is an awesome guy
Iti da bani atunci cand n-ai
Te asculta, iti da sfaturi
Si te tranteste de garduri!

ALEXANDRA A.K.A. ALEXICA.
Alexicai ii e ciuda
Si crede ca sunt o bruta
S vrea sa ii scriu si ei
O strofita, 2, 3.

Alexica-i sora mea
Ins-un pumn in cap i-as da
Fiindca des ma enerveaza
Ma face sa plec de-acasa.

Desi tare o iubesc
Uneori o paruiesc
Ii aplic o vanataie
Si ea tipa ca o oaie.

Alexica, draga mea
Daca te vei enerva
Sa-ti aduci, fata, aminte
Cat de des nu esti cuminte.

DAVID A.K.A. DAVE.
Dave si-a stresat neuronul
Fiindca nu gasea butonul
Disperat omul era
Fiindca like voia sa dea

L-a gasit intr-un sfarsit
Si-asteapt-acum sa-i zic
Cam ce cred eu despre el
Or I'll freakin' burn in hell

David asta-i baiat bun
Asta cred c-ar vrea sa spun
Insa eu cred altceva
Si-am sa-i zic pe loc asa :

Esti inteligent, cuminte
Ah! Nici nu mai am cuvinte
Omule, sa te descriu
Mult timp mi-ar lua sa-ti scriu.

Deci ma rezum la atat.

Ţin să menţionez că nu mă vreau vreo mega poetă contemporană. Astea sunt doar rodul stresării relativ limitate a inteligenţei mele şi nu au o menire concretă. Dacă reuşesc să stârnească un început de zâmbet, e super! Cam asta e.

După cum probabil că veţi observa, am renunţat la ideea nebunească prin care acum câteva luni bune am scos comentariile. Am înţeles că un timp lumea le-a căutat înnebunită şi îmi pare rău, însă am avut motivele mele să le scot. Acum mi-am revenit. Aşa că fiţi liberi să comentaţi.

În altă ordine de idei, cât de curând se schimbă iar anotimpul, deci iar se anunţă schimbări majore în ceea ce priveşte aspectul blogului. Aşa că zilele următoare o să mă ocup exclusiv de faţada lui.

Ca să închei, azi propun o melodie de la Lifehouse. Nu ascult eu atât de mult trupa asta, dar melodia de mai jos îmi place.
Audiţie plăcută, aşadar.

Un fel de niciun fel.

Îl admir pe Dan Puric. Sincer şi cât poate fiinţa mea să admire un om.
Îl văzusem vara asta pe la TVR 2 şi îmi plăcuse foarte tare. Îmi pusesem în gând să îi citesc ultima carte, despre care am auzit că ar fi genială. Dar ultimul lucru la care mă gândeam cu privire la el a fost faptul că voi avea ocazia să-l văd în realitate, să am ocazia să iau parte la ceea ce obişnuiam să văd doar la televizor cu ceva timp în urmă.
Dan Puric e un om complex şi, în acelaşi timp, foarte simplu. Te face să râzi şi îţi dă de gândit în acelaşi timp. Te revoltă şi te face să realizezi că are dreptate.
Am rămas cu o impresie plăcută după cele 60 de minute de gânduri complexe expuse în cuvinte şi fraze pe înţelesul tuturor.

Cu toate astea, azi mă simt aşa... nu ştiu cum să-i zic. Plictisită? Nu! Deprimată? Nu cred.
E o stare ciudăţică. Îmi vine să stau, de parcă nu aş avea nimic altceva mai bun de făcut. Şi, Doamne, multe mai am de făcut! Şi mai mult ca sigur vremea asta e de vină pentru ce se întâmplă în ceea ce se numeşte interiorul meu.

Câteva săptămâni am trăit cu vaga şi deşarta speranţă că anul ăsta iarna va veni brusc, fără o răcire prealabilă a vremii. Din păcate, noi trecem acum printr-o tranziţie dintre toamnă şi iarnă. Şi e o tranziţie a naibii de dificilă! Acum e un fel de niciun fel. Nu e nici laie, nici bălaie. Nici nu plouă, nici nu ninge, nici nu e soare, nici nimic. Concluzia? Trăim în vremuri triste, mohorâte şi urâte!

Cu toate astea, viaţa e frumoasă, iar eu iubesc melodia asta!

Diverse.

E miercuri şi nu e prea târziu. Adică nu e târziu deloc. E una din serile alea în care rămân singură în cameră, aşadar una din serile mele liniştite. Nu poate decât să mă bucure chestia asta. Într-un fel.
E momentul ăla în care realizez că prin jurul meu lucrurile au cam luat-o razna. A plouat azi, e înnorat şi încep uşor-uşor să mă deprim, probabil să şi plâng. Involuntar, evident. Situaţia e cu atât mai gravă cu cât nu am umbrelă. Şi am mare nevoie de ea în astfel de momente, căci încă sunt un biet pieton. :(

Trecând peste reflecţiile astea filosofice care uneori mă mai izbesc pe neve, observ că, per total, lucrurile merg prost în ţară. Cum ar putea merge altfel? Dacă am trăit destul aici ne-am dat seama că, într-adevăr, se poate mai bine, dar nu există destulă voinţă, ci o mare de oameni care parcă ar vrea mai bine, dar parcă nu. Nu mă mai alătur şi eu tuturor ălora care din lipsă de subiecte abordează politica. Unu la mână, mă scârbeşte. Doi la mână, nu prea am ce vorbi despre ea, aşa că innăbuş orice urmă de încercare-intenţie de a mai deschide subiectul ăsta.

În altă ordine de idei, mă bucură să observ că, pe alocuri, sunt şi "inspiraţie" - deşi e mult spus - pentru alţii. Iar dacă datorită mie, cineva a hotărât să-şi deschidă blog, sunt cu atât mai bucuroasă. Asta pentru că şi eu am apucat-o pe drumul ăsta, inspirată fiind de un prieten blogger. Şi mi-am descoperit o nouă pasiune, un posibil talent, un probabil viitor.
Cu alte cuvinte : Bine ai venit în blogosferă, dragă Ana! Sper să ai inspiraţie şi să rămâi cât mai mult pe aste meleaguri.

Izvorul meu de cuvinte alocat acestei postări începe să cam sece, deci am ajuns la partea cea mai dragă mie - muzica. Fără nicio prezentare, am azi melodia asta :

Da!

Încep prin a spune că ziua asta de 13 noimebrie are o însemnătate deosebită pentru familia noastră. La mulţi ani, tată! (chiar dacă nu o să ajungi să citeşti niciodată blogul meu, cu atât mai puţin urarea mea)
De altfel, şi ziua de 12 a avut o însemnătate deosebită. În primul rând pentru mine, iar mai apoi şi pentru cei apropiaţi mie. Dacă data trecută a fost nu, de astă dată iată că e da! Şi e un DA Maxim! Şi, într-un fel ciudat, mă bucur că prima dată a fost nu. (Cui nu ştie la ce mă refer, îi recomand citirea postării anterioare.)

Am lipsit nepermis de mult perioada asta şi, sincer, nici eu nu ştiu de ce. Probabil pentru că am preferat să postez ceva consistent şi interesant decât ceva lipsit de conţinut şi plictisitor. Cu toate astea, nimeni nu-mi garantează şi nu vă garantează că postarea asta va fi interesantă.
În primul rând, a murit Adrian Păunescu. (Dumnezeu să-l odihnească!) Am observat că şi de data asta (ca, de altfel, mai mereu) i s-a acordat o atenţie deosebită după moarte. A fost pe toate canalele de ştiri, s-au recitat poezii de-ale lui, lumea a plâns, l-a jelit, au apărut alţi presupuşi copii de-ai săi, pe lângă cei cunoscuţi, ş.a.m.d.
Apoi, au fost EMA-urile, la care m-am uitat, cu toate că ulterior mi-a cam părut rău. Per total, a fost o ediţie slabă. Poate cea mai slabă, dacă e să-mi dau cu părerea. Îmi pare rău că premiile nu au fost acordate după realele permormanţe (exceptându-i pe cei care au meritat cu adevărat, ca de pildă Bon Jovi sau Shakira). Măcar un lucru bun s-a întâmplat datorită EMA-urilor de anul ăsta. Descoperirea a două melodii frumoase, ale căror interpreţi au plecat, din păcate, cu mâna goală acasă :

Hurts - Wonderful life

Asculta mai multe audio diverse



Plan B - Prayin'

Asculta mai multe audio diverse



Am încercat să văd un film, pe numele lui The Social Network. Şi spun că am încercat pentru că nu am şi reuşit să-l duc până la capăt. Acţiunea e un pic prea statică şi liniară pentru mine. Pe de altă parte, un film văzut acum câteva luni, dar pe care am uitat să-l recomand, e Lock Stock and Two Smoking Barrels. E regizat de Guy Ritchie şi e foarte, foarte bun. Dacă o să vă intereseze, probabil că o să căutaţi informaţii despre el şi poate chiar o să îl urmăriţi.

În linii mari, cam ăsta e "marele lucru" întâmplat de pe 26 şi până acum.

Nu.

Sunt momente în viaţa oricăruia când nimic nu iese. Şi când zic nimic, mă refer la nimicul absolut, la ghinion cu carul, ghinion din plin. Indiferent de munca depusă şi speranţele făcute, eşuezi. Şi atunci tinzi să dai vina pe situaţie, când de fapt nu e nimic pe care să dai vina.
O astfel de zi a fost pentru mine ziua de azi.
Cu toate că mă aflam sub un scut de încredere şi zeci de chestionare făcute (24, 25, 26 puncte), ghinionul s-a îndrăgostit de mine azi şi m-a ochit. Şi m-a ajutat să pic. La mustaţă.
Asta mă bucură, într-un fel. Mă face să realizez că nu sunt atotştiutoare şi invincibilă. Mă face să îmi dau seama că nu se poate să-mi iasă toate de prima dată. În viaţă mai sunt necesare şi astfel de momente.

Nu e vorba de necunoştinţă, şi nici de emoţii, căci, contrar aşteptărilor, am fost chiar calmă. E vorba de pur ghinion. Şi atât. Alte explicaţii şi păreri de rău sunt de prisos.

De mâine o iau de la capăt şi mă gândesc la şansa no. 2. Mi s-a dat un şut în fund, eu fac un pas înainte.

În altă ordine de idei :



P.S. : Am picat cu 21 de puncte.
P.S. 2 : Am citit azi despre un top al trupelor-interpreţilor care funcţionează ca somnifer. Pe primul loc e Coldplay. WTF? mi-am zis în primă instanţă. Şi pe bună dreptate. Păi trebuie să fii prost sau necunoscător într-ale muzicii ca să afirmi că muzica interpretată de Coldplay te face să adormi. Adică aşa ceva te face să adormi?



Justin Bieber, frate! Justin Bieber rullz! Ascultaţi Justin Bieber şi o să vă simţiţi fresh every single time!

Fotbal.

Lăsând la o parte toată nemulţumirea din ultimele zile-săptămâni, de data asta voi lăsa microbistul din mine să se bucure. Pentru că are şi de ce.
Cot la cot cu mii de alţi vasluieni, am urmărit şi eu meciul de aseară, fără false aşteptări, ce-i drept. Nici măcar cu speranţa unui egal. Mai ales după recenta perioadă neagră a echipei, ieri m-am pregătit pentru un meci fad, lipsit de strălucire, plictisitor.

Însă ce mi-a fost dat să văd m-a surprins într-un mod mai mult decât plăcut. M-a făcut al naibii de fericită, chiar dacă a fost vorba de un simplu meci. Un meci despre care se poate vorbi şi despre care s-a şi vorbit peste tot la superlativ. Un meci care a început timid, dar care a generat 8 goluri, dintre care două superbe. Un meci care a adunat destul de mulţi suporteri pe stadion, cu toate că startul s-a dat la nocturna oră 22:00, oră la care mulţi se pregăteau de culcare sau poate chiar sforăiau de zor.

Important pentru mine, ca microbist mediocru şi suporter al Vasluiului, meciul a reprezentat 90 de minute de joc frumos, nicidecum fad, cum mă aşteptam la început.

Prea multe nu se pot spune, pentru că s-au zis destule azi-noapte, după meci, şi ulterior, pe site-urile de specialitate. FC. Vaslui a învins cu o diferenţă de 2 goluri (diferenţă care se putea menţine la 4), a umilit campioana României, a generat un gol de geniu (Adailton) şi a făcut fericiţi câteva mii de vasluieni. Trecând peste micile incidente de pe teren, datorate nervilor sau presinuii imense, meciul de aseară a fost unul fără cusur.

Haos.

L.E. : Mi-am dat seama ulterior că am uitat de muzică. Asta e pe ziua de azi :



Se pare că în ultimele zile e un haos total în ţara noastră. E haos şi nu ai cum să-l ignori, chiar dacă nu eşti direct implicat în el. E o harababură, iar eu - tânăr şi viitor participant activ în câmpul românesc (sau nu) al muncii, viitor dătător de taxe în România, viitor salariat în România (sau nu) - sunt consternată.
Nu mai pot fi nervoasă, nu mai pot fi vehementă, nu mai pot fi frustrată. Zeci de mii de români au fost aşa şi încă sunt şi degeaba. În loc să ne mişcăm - ca ţară - înainte, facem un uriaş pas înapoi. Asta după mii de alţi paşi anteriori.

Proteste peste proteste, nemulţumire, indiferenţă, incompetenţă, nesimţire, bătaie de joc şi lista poate continua. Astea ar putea fi atributele stării de fapt din România.
Rău e că se poate şi mai rău. Din păcate. Din păcate pentru oamenii care muncesc pe brânci pentru un salariu decent pe care nici măcar nu-l primesc întreg. Din păcate pentru tinerii care încă mai speră la un viitor strălucit în ţară (tineri printre care nu mă număr). Din păcate pentru toţi cei care mai trag speranţe că totul se va redresa (deşi sunt foarte puţini, dacă nu chiar inexistenţi).

Îmi pare rău în ultimul timp din ce în ce mai tare pentru ţara asta, pentru maniera în care e condusă, pentru cei care se chinuiesc să trăiască la limita bunului simţ. Mă gândesc cu groază că propria mea ţară nu-mi poate oferi un loc de muncă atunci când voi termina facultatea şi că voi fi nevoită (foarte probabil) să plec în străinătate pentru a mă realiza. La o realizare profesională şi financiară mă refer aici.

Poate că vorbele astea au mai fost spuse de multe alte ori şi eu nu sunt decât un alt nemulţumit din marea de nemulţumiţi din România. Şi ştiu că momentan nu am cu ce ajuta. Dar, aşa cum mi s-a mai spus, eu, împreună cu alţii, suntem viitorul ţării ăsteia şi putem schimba ceva în ea, dacă suntem destul de hotărâţi şi vehemenţi. Dar până atunci, rămân cu nemulţumirea că m-am născut în ţara asta. Nemulţumire faţă de viaţa politică de aici, de presa mondenă de aici, de indiferenţa majorităţii faţă de adevăratele valori ale ţării şi aşa mai departe.

Închei printr-o frază auzită la sora mea, frază care m-a amuzat pe moment, dar care are un grăunte de adevăr. "A făcut mama prostia - Să mă nască-n România."

Multe şi mărunte.

Dincolo de muzică, urechile îmi sunt zilnic inundate de ştiri. Ştiri pestriţe. Ştiri pozitive, dar, mai cu seamă, ştiri negative. Şi ştirea cu mesaj negativ e la ordinea zilei aici. La o ştire pozitivă, 4-5 negative. Şi raportul ăsta poate fi şi mai mare.

În ultimele zile a fost parcă mai rău ca niciodată. Asta cu toate că în România mereu se poate mai rău. România e excepţia de la orice regulă. E ţara grădinilor carpatice, e ţara în care oamenii îşi trăiesc viaţa cu mare greutate, ţara în care imposibilul devine posibil, în sens negativ, e de la sine înţeles.
Şi, dacă e să fiu contrazisă, adresez o întrebare totalmente retorică. Care ar fi cauza plecării a tot mai mulţi români (în speţă tineri şi oameni dornici de muncă, dar fără speranţă în ţară) dincolo de graniţe? Aerul e de vină? Sau poate de prea mult bine? Nu ştiu. Sunt tare curioasă şi eu să aflu.

Oricum, ideea e că zilele astea am auzit, direct sau indirect, multe ştiri care nu m-au făcut cu mult mai mândră de ţara în care trăiesc. Ştirile astea au fost mult prea comentate, întoarse pe toate părţile, disecate până la ultima fărâmă şi, cred eu, nu are niciun rost să le mai comentez şi eu. O scurtă părere, în cel mai bun caz.

Dintre toate astea, ştirea în care un adolescent a fost ucis la o distanţă relativ mică de şcoală a ţinut prima pagină a ziarelor câteva zile bune şi, inevitabil, am ascultat n păreri din partea a n persoane, mai mult sau mai puţin competente. Omul e mort acum, iar individul care a săvârşit fapta spune vag că regretă ce a făcut, ca mai apoi să revină şi să declare cu francheţe că "Ei na, iau 10 ani pentru un prost!". Inadmisibil e cuvântul care ar descrie caracterul personajului în cauză. Şi chiar şi aşa, tot e puţin spus.

Apoi, aud cum că România are la dispoziţie câţiva ani buni ca să implementeze colectarea selectivă a gunoaielor. E o decizie care se potriveşte ca o mănuşă românilor. Numai noi am fi avut nevoie de câţiva ani ca să învăţăm că sticlele se pun în containerul unde scrie mare "Sticle", plasticul acolo unde scrie "Plastic" şi tot aşa. E de râsul tuturor europenilor, nu credeţi?

Ultima chestie socială mai importantă pe care am auzit-o e vestea că preţurile cresc! Iar. Nu e de mirare, din moment ce salariile scad. E o măsură foarte bună. De lăudat, chiar. Vasilica primeşte cu 25 la sută mai puţini bani. De aici rezultă (conform mentalităţii de mai sus) că ar trebui să dea mai mulţi din puţinii bani luaţi în mână pe mâncare, utilităţi, strictul necesar.
Cât iubesc ţara asta! Cine nu?

Şi, potrivindu-se de minune cu întreaga stare a naţiunii, echipa naţională de fotbal a pierdut aseară cu 2-0 în faţa Franţei. Recunosc că aseară nu am fost deloc subiectivă, ci mai degrabă realistă. Am conştientizat adevărata valoare a lotului nostru şi, într-un final, am avut dreptate.
Pe de altă parte, trebuie să-i dau Cezarului ce e al Cezarului. Echipa naţională nu a jucat rău deloc, Pantilimon a fost la post şi a apărat multe mingi grele, Chivu s-a dedicat total şi am avut câteva ocazii mari de gol. Nu multe, dar au fost.
Dar francezii au fost mai buni. Asta e.

Per total, zilele astea au fost haotice şi pline de neinţeles.

Şi am prins drag de melodia asta.



Pe calea asta, trebuie să-i mulţumesc lui David pentru melodie. ;))

Ghici ce? Muzică!

A trecut ceva timp de la ultima postare. Între timp în Vaslui şi nu numai s-a făcut super mega extra friiiiiig! Şi o zodie de foc, aşa, ca mine, urăşte frigul. (Asta de parcă cineva pe lumea asta l-ar putea iubi sau măcar simpatiza. :-j)
În fine...

Ideea datorită căreia am decis să apăs din nou pe butonul "Adaugă postare nouă" (aşa cred că se numeşte) nu îmi este încă foarte clară. Mai pe scurt, nu ştiu de ce am început să scriu. Şi nu e important chiar atât de tare, în fond.

Dar dacă tot am deschis un post, măcar să fie şi el de trebuinţă cuiva cu ceva. Nu ştiu, zic. :-??




byron - Diggin' A Hole
Asculta mai multe audio diverse


The Moood- Two times
Asculta mai multe audio diverse

Ar mai fi câteva melodii foarte drăguţe, dar nu le găsesc nicăieri, pe Youtube sau pe trilulilu, prin urmare nu pot fi ascultate decât pe site-ul oficial Tuborg Sound.
O melodie pe care o mai recomand e Les Elephants Bizarres cu Mushroom Girl. O iubesc, sincer!

Audiţie plăcută, deci. :)

Bosquito is back!

A trecut mult timp de când nu am mai auzit de Bosquito. În schimb am auzit de Madame Hooligan, noul proiect al lui Radu Almăşan, solistul trupei Bosquito.
Azi întâmplarea a făcut ca eu să aflu că Radu a venit în România pentru a-şi rezolva unele probleme personale. Cu ocazia asta, a fost abordat de mulţi fani ai trupei Bosquito, care şi-au exprimat dorinţa ca trupa să revină. Cel mai posibil, dorinţele fanilor s-au mulat pe dorinţa lui Radu, astfel că zilele astea a apărut o nouă melodie de la Bosquito, numită Tobogan.
Sincer, îmi era tare dor de vremurile în care ascultam Bosquito zilnic, la radio, TV sau pe casete la casetofon. Îmi era dor de stilul ăsta de muzică.



Îmi place tare mult!

Muzică bunăăăăă!

Ce naiba, băi!
Ăştia de la Grimus chiar nu se mai opresc din compus melodii geniale.
Noua lor "năzbâtie" se numeşte Started şi nu e chiar nouă. Are vreo 2 luni.
Îmi place la nebunie. Sincer!
Din păcate, până în momentul de faţă nu a apărut nimic pe Youtube, ci doar pe site-ul Tuborg Sound. De câteva ore o ascult în continuu. E supeeer! E aici.

Astenie.

Astenie de toamnă. Asta cred că e acum în toate celulele mele deja plictisite de şcoală şi de tot ce înseamnă ea. Deja după o săptămână sunt ciudat de obosită. Spun ciudat pentru că nu am întreprins mare lucru, deci nu aş avea motive de oboseală. Şi totuşi o simt cum mişună pe ici, pe colo, peste tot în mine.

Şi dacă tot asta e starea de fapt momentană, Ada Milea e cea mai potrivită pentru mine, acum.



După cum ziceam şi mai devreme, acum câteva zile, trec (iar!) printr-o lipsă de imaginaţie şi idei. Sper să nu fie la fel de acută ca cea de la începutul anului. Dacă e să fie aşa, nu mă văd cu ochi buni deloc.

Recomandări.

Good Charlotte - The River.
Probabil că v-am secat la cap de ceva timp cu melodia asta la status. Îmi place mult prea mult şi zic eu că merită toată atenţia.



Şi muzică românească :



Şi cam atât. Nu mai am idei, nu mai am păreri, nu mai am imaginaţie. Nimic. Chiar nimic. :(

MTV VMA 2010 + Prima zi. Ultimul an.

Sau MTV Video Music Awards 2010. Gala anuală care premiază videoclipurile muzicale. Probabil eraţi la curent că a fost aseară.
Eu recunosc : Ştiu de premiile astea doar pentru că pe contul lor de Facebook, trupa mea de suflet a.k.a. Linkin Park a anunţat că va interpreta pentru prima dată live noua lor melodie, The Catalyst. Altminteri, nu ştiu dacă aş fi fost la curent cu premiile astea.

După ce m-am interesat cât de cât, am rămas cu surprinderea la nivelul mării. Adică nu m-am mirat deloc. Nominalizările au fost cum mă aşteptam. La cât de difuzată a fost Lady Gaga, era chiar culmea să nu fie nominalizată măcar de 9-10 ori. Ei, uite că nu a fost nominalizată numai de 9-10 ori, ci chiar de 13 ori! Un record în istoria VMA, din câte am aflat.
Pe lângă ea, Eminem a fost mic copil, cu numai 8 nominalizări. Numai 8!

Show-ul propriu-zis nu l-am văzut, ci abia azi după-amiază câteva imagini de pe covorul roşu (care a fost alb, de astă dată) şi am citit lista câştigătorilor. Cu indiferenţă.

N-are rost să mai zic că Gaga a câştigat cele mai multe premii. La 13 nominalizări...
Eminem doar 2 premii.
A luat şi Bieber trofeul pentru cel mai bun debut. Naşpa, ca să zic aşa. Pe lista aia erau nume care puteau şi meritau să câştige, gen Kesha sau Jason Derulo.
Dar dacă puştiul a fost votat, a câştigat, bravo lui!

A fost mare vâlvă azi cu ţinuta făcută exclusiv din carne a interpretei lui "Bad Romance". E un subiect mega discutat şi întors pe toate părţile. Eu una nu ştiu de ce lumea mai este aşa de uimită când mai vede câte o trăsnaie de-a ei. Credeam că ochiul spectator s-a obişnuit cu nebunia şi nonconformismul ei. E clar că odată cu ţinuta asta, cei de la PETA au băgat-o pe lista neagră. N-are rost să mai pălăvrăgesc şi eu pe marginea subiectului ăstuia.

Una peste alta, mâine, pe MTV România e transmis show-ul de aseară.
De asta nici nu am vrut să dau play la vreun videoclip cu reprezentaţiile live de la VMA. Păstrez surpriza pentru mâine seară. :)

În altă ordine de idei, azi a fost prima zi de şcoală.
Încep clasa a 12-a. Un an frumos, dar greu. Rămâne de văzut cât de frumos şi cât de greu. Un an care, într-o anumită măsură, îmi decide viitorul. Şi dacă nu întreg viitorul, măcar o mică parte din el. Va fi, sper eu, bine. Pentru toţi.

Şi pe când scriu postarea asta, ascult ultima melodie postată de mine, We Are The Fallen - Bury Me Alive. Îmi aduce oarecum aminte de melodia asta :

We are the fallen.

Trebuia să recomand asta.
I-am descoperit azi. E o trupă nouă şi foarte talentată.
Membrii ei sunt foşti componenţi ai Evanescence sau Static X, deci clar au experienţă şi talent.
Solista e finalistă la American Idol.
Ei sunt We Are The Fallen.



Sigur că o să pară ca stil foarte apropiat de Evanescence. Cu doi foşti membri ai trupei, nici nu mă mir. Oricum, vocea solistei e foarte puternică şi frumoasă.

Muzică.

A trecut ceva timp de când nu am mai tratat subiectul ăsta cum se cuvine. Mai ales că e prezent peste tot.
De data asta o să fie puţin diferită postarea decât obişnuiesc eu să scriu. Mă gândeam că nu am mai recomandat de foarte mult timp o trupă care cântă muzică bună. Ultima cred că a fost White Lies, iar de atunci sunt câteva luni bune.
O să fie puţin diferită postarea şi pentru că o să recomand muzică românească, lucru pe care nu îl fac foarte des şi nu cu foarte mare entuziasm.
Toate trupele de mai jos sunt româneşti, deşi la o primă ascultare nu par a fi.
Unele dintre ele au avut succes şi în străinătate, dar voi vorbi pe larg la timpul potrivit.

Într-o ordine pur aleatorie, voi începe cu 5 tipi din Bucureşti care s-au gândit că ar fi o idee să înfiinţeze o trupă de indie/post-punk şi să se intituleze The Amsterdams.
Şi bine au făcut! Chiar dacă fac (încă) parte din industria muzicală românească underground, eu spun că băieţii sună foarte bine.



Toată lumea cred că a văzut reclama aia la frigiderele de Coca-Cola, Pepsi, etc. Şi, evident, toată lumea a auzit melodia de pe fundal. Şi mai nimeni nu credea că melodia e cântată de români. Ei uite că da, melodia e cântată de români. De elefanţii ciudaţi sau, mai pe franţuzeşte, Les Elephants Bizarres. Tot din Bucureşti şi tot underground.
Mare, totuşi, mi-a fost mirarea când le-am văzut clipul pe U TV. Dacă nu era reclama la mini-frigiderele alea, continuau în ritmul lor : fani puţini, dar buni şi loiali şi prezenţi la fiecare concert.
Acum, de când au apărut la TV în heavy rotation, cred că s-au mai îngroşat rândurile de fani (sau, mai bine zis, semi-fani).
Personal, îi ştiu de cel puţin un an, le cunosc începuturile şi mă bucur că au ajuns la TV, deşi clipul lor e dat între o Inna şi un Narcotic Sound. Dar decât deloc...



Înainte de asta, a mai fost şi :



Despre următoarea trupă ar fi atâtea de spus... Dar muzica lor îi recomandă cel mai bine. Sunt mult, mult peste nivelul actual al muzicii din România.
De Grimus e vorba. Poate m-aţi mai auzit vorbind despre ei.
Sunt din Cluj şi cântă rock alternativ, amestecat cu alte genuri. De fapt, de multe ori au spus că nu au un stil bine definit, ci încearcă să fie cât mai inventivi, originali, astfel că nicio melodie de pe Panikon (primul lor album, din 2008) nu seamănă cu celelalte.
La începutul lui august 2010 au fost într-un turneu de promovare în Marea Britanie, în Londra şi Reading, mai exact. Reacţiile au fost pozitive, fiind asemănaţi cu nume mari, cum ar fi Muse sau The Killers.
Sincer, nici nu ştiu ce melodie să postez. Am atâtea favorite, încât le-aş posta pe toate. Totuşi, deşi nu a fost promovată, tind să cred că cea mai bună melodie a lor e :



Ultimii i-am lăsat pe mai-tinerii de la The MOOoD, din Bucureşti. Tineri pentru că i-am descoperit de curând. Dar îmi plac la fel de mult ca şi celelalte trupe. Un bonus l-ar avea solistul, al cărui accent e genial!



Îmi pare tare rău că nu sunt promovaţi mai mult. Ca să audă lumea de ei. De trupele astea 4 şi nu numai. Sunt sigură că pe scena underground românească sunt multe alte trupe foarte bune care merită scoase la lumină şi arătate publicului ascultător.
Nu sunt ceea ce caută majoritatea radiourilor şi posturilor de specialitate din România. E dovedit. Dar în străinătate ar avea un impact extraordinar.
Un prim pas a fost făcut de Grimus. Cine ştie ce surprize or să mai apară pentru ei.
Momentan toate trupele astea cântă în cluburi, în faţa câtorva sute de oameni. Doar câteva sute (deşi cred că e cam exagerată cifra) de oameni, dar tipul ăla de oameni devotaţi, fani adevăraţi care nu ratează niciun concert. Şi poate asta e mai important decât orice pentru membrii fiecărei trupe în parte.

Şi cam gata.

Mici modificări.

Oficial, a venit toamna şi pentru blogul meu.
Am făcut mici modificări în cadrul blogului pentru o navigare cât mai plăcută. Sper să-şi ducă sarcina cu brio.
Alte noutăţi nu am. De luni am început legislaţia, dar din păcate nenorocita de ploaie nu conteneşte, aşa că momentan condusul pe dealuri şi şesuri nu e posibil.

Şi ca melodia de azi să fie în tandem cu anotimpul care a venit de o săptămână, vă dau spre ascultare :

Da!

Exact pe 3 noaptea a început. Şi nu mai dau ăştia aşa de multe manele, ci muzică de club. Tare, nu? :x Am cam sărit din lac în puţ. Şi nu, nu mă duc nici anul ăsta nicăieri.

Ca o chestie suplimentară, azi am condus. A fost bine pentru un începător, din ce am înţeles de la tata. 

Şi cam atât. 

Noutăţi în materie de muzică ar fi :

Trist!

Băăăăăi, e 3 septembrie! Bâlciul ar fi trebuit să se pună în mişcare de 2 zile. 

Dar cum mie nu prea îmi pasă de bâlci, abia azi mi-am adus aminte că ar fi trebuit să aud manele şi voci de oameni disperaţi încercând să-şi atragă clienţii sau să văd o mare de luminiţe de culori şi forme dubioase. Toate astea ar fi trebuit să le văd-aud involuntar, asta graţie amplasamentului în deal al locuinţei mele, din grădina căreia se vede şi aude tot. Trist, da!

Şi, cum ziceam, serile trecute a fost linişte. Nu ca în ceilalţi ani, când deja de pe 1 începeau timid un Guţă şi un Salam să bubuie în boxele din bâlci, asta pentru ca de pe 3-4 comercianţii să mai dea spre ascultare şi o Denisa ori un copil minune. Anul ăsta am fost scutită (deocamdată) de plăcerea de a asculta toată ziua manele, deşi până pe 7 septembrie mai este. 

Iubesc atât de tare bâlciul, încât anul trecut am preferat să-l savurez de acasă, uitându-mă la televizor.

Bâlciul e frumos. E frumos pentru că este altceva în peisajul vasluian zilnic. E o perioadă de câteva zile în care ai ocazia să îţi diversifici programul puţin. Fie că te dai în paraşte sau scaun zburător, fie că mănânci un mic-cârnat şi bei o bere, fie că îţi cumperi o căciulă sau o haină de blană-piele. Bâlciul e o tradiţie care trebuie să meargă mai departe, chiar dacă îmi place mie sau nu.

Deşi am bănuit eu motivele care au dus la o tăcere dubioasă zilele astea, am fost întrucâtva curioasă să le aflu din surse oarecum sigure. Şi am aflat că primăria se cam zgârceşte la bani, de parcă în restul anului ar face vreo ceva cu bucata aia de pământ pe care e amplasat bâlciul anual. În consecinţă, unii comercianţi şi-au luat jucăriile şi au plecat, alţii încă mai aşteaptă puţină înţelegere din partea autorităţilor. Cei mai puţini din marea de deţinători de "tiribombe" şi terase cu mici şi bere s-au consolat cu ideea şi au început să-şi instaleze chestiile. Dar sunt foarte puţini, după cum ziceam.

În ritmul ăsta există riscul ca anul ăsta să nu avem bâlci, nu că mi-ar părea foarte rău, dar se distruge o tradiţie a oraşului şi judeţului nostru  şi e oarecum păcat. Ca să nu mai zic de iubitorii de manele, care aşteptau cu nerăbdare perioada asta.

Dacă anul ăsta măcar au adus camioanele până aici, s-ar putea ca la anul să se înveţe minte şi să nu mai vină deloc. Totul din cauza unei încăpăţânări prosteşti (sau nu) a primăriei.

În altă ordine de idei, în maxim o lună jumătate devin şoferiţă, asta dacă nu-mi pun singură beţe în roate. Sunt destul de nerăbdătoare, ca să nu zic foarte nerăbdătoare. Am tot amânat momentul ăsta, dar îmi doream să învăţ să conduc şi ăsta e momentul oportun.

Cam atât. Distracţie plăcută la bâlci. Dacă se mai face şi dacă vă duceţi.

Veşti bune.

M-am dovedit a fi duşmanul ploii de multe ori, atât pe blog, cât şi în alte părţi. E clar că nu-mi place. Nu-mi place când e toamnă şi plouă în medie o dată la 2 zile, nu-mi place când vine ziua mea şi mi-o planific astfel încât să fie în aer liber şi plouă exact pe 28 iulie şi-mi strică orice urmă de plan, nu-mi place când plouă torenţial şi se aude zgomotul picăturoilor de apă pe tabla de pe acoperiş, etc.

Uneori însă, are şi ploaia frumuseţea ei. În special după muuuulte zile de caniculă insuportabilă.

A fost cazul şi azi. Deşi nu-mi place ploaia, chiar m-am bucurat că a plouat. Era şi timpul după atâta timp. Mă săturasem de căldură. Într-un fel, îmi doresc să vină toamna. Nu ca să plouă des, ci ca să se mai ducă temperaturile astea enorme, care se apropie sau chiar ating 40 de grade Celsius.

Deci da, vestea bună e că a plouat şi cred că încă plouă. Foarte bine!

Şi melodia de azi e :

The Catalyst.

La începutul lunii, Linkin Park a lansat oficial The Catalyst, prima melodie extrasă de pe noul album, A thousand suns, ce urmează a fi pus spre vânzare cam în septembrie.

Ştiam de ceva vreme că Linkin Park urmează să lanseze un nou album şi eram nerăbdătoare să ascult noul produs semnat de ei. Când The Catalyst a apărut, am fost puţin dezamăgită, asta pentru că, fiind o fană a trupei, am ascultat tot ce se putea asculta de la ei şi am fost obişnuită cu stilul nu-metal al lor. The Catalyst e diferit de ce au făcut ei până acum şi, din câte am observat, au fost mulţi fani dezamăgiţi de noul drum pe care l-a luat trupa, ca stil.

Deşi, după cum ziceam, la început nu am fost prea plăcut impresionată de The Catalyst, cu timpul a început chiar să-mi placă. 

Istorie.

Vreau să încep prin a spune că am făcut o obsesie nouă pentru melodia asta :

Încă nu ştiu de ce.

Uite ce : De fiecare dată când mă apuc de scris ceva pe blog, încerc să găsesc un subiect interesant (asta dacă nu mă apuc de scris având deja un subiect în minte). După ce, relativ, am găsit subiectul, nu rămâne decât să îl dezvolt şi să mă rezum la aspectele strict esenţiale. Niciodată nu-mi iese. Sau cel puţin, asta cred eu.

Blogul ăsta a luat naştere dintr-o pură întâmplare şi fără ca eu să fi citit atât de multe bloguri înainte. Nu ştiam cu ce se mănâncă blogăritul ăsta. Şi am început cu stângul, ce-i drept. Asta până să mă prind că fiecare blog e diferit, că fiecare blogger îşi construieşte blogul după cum îl taie capul. A fost destul de dificil, ca să fiu sinceră. Eram foarte temătoare. Nu ştiam ce vor crede ceilalţi despre modul meu de a scrie, despre subiectele pe care le tratez, ş.a.m.d. Şi, spre surprinderea mea, am primit multe remarci pozitive.

Evident, ăsta a fost un motiv să merg mai departe cu blogul ăsta. Şi am continuat să scriu. Uitându-mă înapoi, am observat că atunci, în prima lună, am avut cele mai multe postări. Am scris aproape în fiecare zi câte ceva. Eram ferm convinsă că asta trebuie să fac, indiferent dacă am sau nu un subiect, indiferent dacă vreau sau nu să scriu. Neştiutoare fiind, credeam că trebuie să scriu în fiecare zi câte ceva.

Cu timpul, am început să urmăresc numeroase bloguri şi mi-am dat seama că treburile stau mult diferit faţă de cum le vizualizam eu din postura aia de blogger boboc. După asta, scriam exact când simţeam nevoia sau când aveam un subiect pe care voiam neapărat să-l tratez.

Nu am fost mereu mulţumită de calitatea postărilor mele. Am făcut multe gafe şi sunt conştientă de ele. De altfel, am trecut prin câteva tipuri de scris de-a lungul timpului. Dar niciodată cu tz, sh, k, etc. Şi nici de acum încolo nu am de gând să scurtez timpul în care postez pocind limba română. Nu mi se potriveşte deloc tipul ăla de scris.

Dacă la început am primit numai remarci pozitive, după un timp, au apărut şi cele negative. E natural să se întâmple aşa. Am acceptat toate părerile şi am încercat să schimb ceva în felul în care scriu pentru a mă mulţumi pe mine, dar şi pe cei - puţini, cred - care mai trec din când în când pe aici şi aruncă un ochi pe ceea ce scriu eu.

Am ajuns acum să fiu mai sigură pe mine decât am fost vreodată. Asta se poate datora trecerii timpului, acumulării experienţei sau pur şi simplu şlefuirii unui stil propriu, cu ajutorul căruia să ies din anonimat.

Ce nu am făcut niciodată? Nu am fost deasupra norilor, nu am visat îngeraşi de ciocolată şi nu am călătorit în lumi de basm ca să mă pot întoarce şi să vă povestesc cum a fost. Am rămas aici, cu picioarele pe pământ, am evitat orice construcţie care ar fi sunat pompos. Asta pentru că nu-mi place. Eu privesc realităţile din jurul meu într-un unghi obiectiv şi încerc să le relatez astfel.

Dacă place ochiului cititor sau nu, depinde.

Random stuff.

Sincer, nici nu ştiu de ce am început să scriu postul ăsta.

Voiam să scriu. Am mâzgâlit câteva file dintr-un caiet încercând să-mi pun ordine în gânduri şi să scriu o postare curată, ordonată şi care să fie uşor de înţeles. Tot ce am reuşit să fac a fost să consum cerneală şi file de caiet degeaba. Paradoxal, mai mult m-am încâlcit în idei am lăsat-o baltă. Am continuat să citesc "Răscoala" de Liviu Rebreanu. Cartea asta trebuia citită acum mult timp, dar când citesc eu ce trebuie? Niciodată, evident.

A.S. : Postarea asta va fi destul de varză cu carne. O să încerc să o fac cât mai uşor de înţeles.

În primul rând, de ceva vreme, nu mai există rubrica pentru comentarii la postările mele. Am primit destule reclamaţii pe tema asta şi am înţeles ideea. Doar că nu am de gând să pun comentariile la loc. 

Şi acum vine motivaţia : În ultimul timp începusem să primesc comentariile personal, prin intermediul Yahoo-lui, iar comentarii de la oameni pe care nu îi am în listă erau puţine, dacă nu inexistente. Aşa că am luat hotărârea asta.

În plus, eu scriu, voi citiţi şi atât. Oi fi eu puţin smintită. Îmi asum totalmente defectul ăsta, dacă este cineva care consideră asta. :)

În următorul rând, adică al doilea, cum ar fi, vreau să recomand un al treilea film, după The Machinist şi The Fourth Kind. Dacă le-aţi văzut, e posibil să le fi considerat greu de digerat. Nici nu am spus că ar fi altfel. Şi, deci, nu vă aşteptaţi ca cel de-al treilea film să fie mai prejos decât celelalte două.

Filmul pe care îl recomand azi e Donnie Darko. Se află în top 3 al celor mai confuze filme din  istorie, primul loc fiindu-i atribuit lui Vanila Sky. Da. Donnie Darko este foarte confuz. Şi asta v-ar putea tăia din elanul ipotetic pe care l-aţi fi avut de a viziona filmul.

Dar, pe lângă faptul că e confuz, filmul e foarte, foarte frumos şi interesant. Ca de obicei, informaţii găsiţi pe Cinemagia. Si poze, şi trailer, tot. 

Şi dacă tot veni vorba de filme, în săptămânile ce au trecut am fost total dependentă de Grey's Anatomy şi de Dexter. Două seriale pe care le recomand de asemenea. Asta dacă mai e cineva care nu a văzut Grey's Anatomy. Mă gândesc serios să încep şi 30 Rock, care pare destul de simpatic aşa, la o primă vedere. Sper să fie aşa cum pare. :d

În altă ordine de idei, am descoperit muzică! Muzică proaspătă, proaspătă, dar şi muzică mai veche, de care nu ştiam.

Asculta mai multe audio Muzica


Asculta mai multe audio Muzica


Asculta mai multe audio Divertisment

Oficial, postarea asta s-a încheiat. Gata.

No comment.

Din ciclul : "Mare ţi-e grădina, Doamne", azi prezint o specie tot mai des întâlnită pe meleagurile Youtube-ului, atât de des străbătute de noi. Şi mereu îmi zic că mai rău de atât nu se poate şi mereu dau de alte şi alte specimene.

La naiba cu MTV Cribs! This is the real deal. :))

Deci, în cazul în care vă întrebaţi cum arată casa lui Doru, iată :

Da, cam asta e. Să nu ne mirăm că sfârşitul e aproape. :))

Altceva.

Ca soră, pot spune că sunt al naibii de mândră. 

Deşi mai tot timpul găsim motive să ne certăm, nimic nu e mai important pentru mine decât să ştiu că atunci când am nevoie, Alex e la datorie şi mă susţine, se bucură pentru mine sau dimpotrivă, se întristează atunci când nu-mi merg toate ca pe roate.

Nu mi-am făcut niciodată o obişnuinţă din a o lăuda pentru că nu mi se pare necesar. Azi, în schimb, trebuie neapărat să recunosc că are reale talente de scriitor. Încă de ieri i-am citit micuţa capodoperă şi, deşi nu sunt cea mai sensibilă persoană de pe pământ, admit că mi-au curs câteva lacrimi citindu-i povestioara (asta ca să nu zic că am plâns în hohote :)) ).

Trebuie neapărat citită. E foarte, foarte frumoasă.

Dacă v-am făcut curioşi, găsiţi totul aici.

Zilele astea am ascultat mult Popas Band, în special melodia de mai jos. Foarte, foarte frumoasă.

The Fourth Kind.

Nici pe departe nu aveam de gând să scriu ceva azi, însă după ce am văzut filmul ăsta, mi-am zis că merită recomandat. Ce-i drept, nu oricui, ci numai celor puternici din fire.

De filmul ăsta s-a tot auzit. A fost lansat anul trecut, dar abia în seara asta, din nevoia de a vedea un film care să mă zguduie serios (da, mai am şi momente din astea), mi-am adus aminte de The Fourth Kind. Auzisem că ar conţine înregistrări reale ale faptelor reconstituite în film.

Nu mă prea pricep la făcut recenzii filmelor pe care le văd. Aşa că mai bine citiţi de aici.

Pe scurt : Mi-a plăcut foarte tare şi mi-a dat senzaţia pe care o căutam în noaptea asta de la un film - şoc, groază, mister, suspans, ş.a.m.d.

E bine de văzut ziua, dacă nu ai sânge rece - noaptea, dacă te ţine.

E bine de văzut dacă pentru o oră şi 38 de minute măcar încerci să accepţi că nu suntem singuri în Univers.

E interesant de văzut şi chiar îl recomand. Foarte tare.

Filmul ăsta trebuia văzut de ceva timp, dar cum de obicei rămân în urmă, am ajuns abia acum să-l văd. Asta mă face să cred că sunt mulţi printre voi care deja au văzut filmul şi poate nu le-a plăcut sau poate, dimpotrivă, nu au decât cuvinte de laudă la adresa lui.

Pe internet veţi găsi şi recenzii pozitive, şi negative, astfel încât nu vă puteţi da seama cum e filmul de fapt decât dacă vă uitaţi la el.

P.S. : În filmul ăsta nu veţi vedea fantome, extratereştrii, nimic făcut pe calculator, nimic inventat. Aproximativ jumătate din film îl reprezintă înregistrări reale, contestate de unii, susţinute de alţii. Poate chiar faptul că filmul se bazează pe un fapt real e înfricoşător. Dar asta rămâne la latitudinea fiecăruia.

Deci, vizionare plăcută dacă aveţi de gând să-l vedeţi. 

Despre mine.

Probabil că ar fi trebuit să fiu mai clară în primul meu post, dar se pare că nu a fost să fie aşa. Am încercat să fiu cât mai scurtă şi concisă, dar nimeni nu a înţeles nimic atunci şi se pare că nici acum, după cum aveam să aflu acum câteva săptămâni. 

E posibil ca nici de data asta să nu scriu prea multe pentru că nu îmi place să scriu despre mine sau să vorbesc despre mine prea mult. Cert e că asta e prima şi ultima dată când mai revizuiesc informaţiile despre mine.

Mi-am făcut un fel de plan, astfel încât să termin cât mai repede.

1. Informaţii generale : Andreea e prenumele meu, de la care de-a lungul timpului au derivat numeroase porecle. Am 18 ani împliniţi pe data de 28 iulie 2010. Locuiesc în Vaslui, la casă. Am locuit o perioadă şi la bloc, dar eram mult prea mică pentru a-mi aminti perioada aia. În clasa a II-a m-am mutat de la o şcoală la alta, lucru care m-a afectat într-o oarecare măsură. Îmi place muzica foarte tare, în general indie şi alternativ. Cu toate astea, ascult din când în când şi alte genuri de muzică. Nu spun niciodată nu când e vorba de o melodie frumoasă, indiferent de gen. În materie de filme îmi plac mai mult alea psihologice şi thriller-urile, uneori comediile. La fel ca şi în materie de muzică, nu refuz un film bun, indiferent de gen. Culoarea mea preferată e verde. Nu de când mă ştiu, ci de relativ puţin timp. Am o surioară mai mică decât mine cu vreo 3 ani. Port ochelari de la 3 ani, astfel că au ajuns o parte din mine. De obicei sunt tare încăpăţânată. Depinde de moment.

2. Şcoală : Am învăţat mereu bine, nu pentru că mi-a plăcut, ci pentru că nu am avut de ales. Mi-au plăcut mereu limba engleză şi gramatica limbii române. De ceva timp am început să prind drag şi de limba spaniolă. Momentan învăţ la un liceu oarecum bine cotat din oraş, dar nu fac mare tam-tam din chestia asta. Am în gând să urmez Jurnalismul, dar nimic nu e bătut în cuie.

3. Prieteni : Nu am avut niciodată mulţi prieteni. Poate pentru că mulţi mă desconsiderau datorită faptului că învăţam mult. Mai sunt şi din ăstia... Acum sunt mulţumită de grupul meu de prieteni. Puţini, dar buni şi, sper eu, de durată. 

4. Familia : Am avut noroc de o familie foarte înţelegătoare, de părinţi cum nu se poate mai buni şi de una bucată soră mai ceva ca o prietenă. Cei din anturajul meu ştiu că de-a lungul timpului eu şi sora mea am avut momente dificile, iar certurile dintre noi sunt dese, dar, una peste alta, trecem cu brio peste toate chestiile grele. Părinţii nu mi-au interzis mare lucru până acum, probabil pentru că au încredere în mine. Mă bucură chestia asta.

Măi, în mare cam asta sunt eu. Aş fi putut scrie mult mai multe, dar nu ar fi avut niciun folos. Oricum am scris muuult faţă de ce voiam să scriu iniţial.

Şi ca să închei într-o notă care mă caracterizează, iată ce propun azi :

Mi-au rămas în minte versurile astea : "I don't care what you think / As long as it's about me / The best of us can find happiness / In misery."

Stromae + În curând...

De Stromae s-a auzit abia atunci când s-a lansat cu Alors On Danse, care, pe drept vorbind, a făcut furori. Deşi nu sunt fană a genului, am început să îndrăgesc melodia foarte mult.

Acum, a lansat o altă melodie, de care încă nu s-a auzit în România. Se numeşte Te Quiero şi nu se îndepărtează foarte tare de Alors On Danse. Cum mi se întâmplă de fiecare dată, la început nu mi-a plăcut deloc, dar pe parcurs a început să-mi placă foarte tare. 

Azi o recomand pentru că ştiu sigur că nu mulţi aţi auzit de melodia asta.

Sincer, nici videoclipul nu-mi displace. E interesant.

La secţiunea "În curând" trec câteva informaţii despre mine. E un an jumătate de când am blogul ăsta şi am înteles de la câţiva că prima postare, în care m-am prezentat, nu a fost destul de concisă. Aşa că o să încerc să lămuresc situaţia cât de curând. Dar nu vă aşteptaţi la minuni.

...

Aş putea numi postarea asta în 1000 de feluri şi parcă tot nu aş descrie situaţia aşa cum e ea.

Toţi românii sunt mândri că trăiesc aici, e clar. Şi eu mă număr printre ei. Sunt mândră şi mulţumită de ţara mea atunci când merg cu maşina şi trebuie ocolite gropile din asfalt, sunt mândră de ţara mea când ştiu că, printre alţii, profesorii şi medicii au salariile tăiate, sunt mândră de ţara mea când ministrul Turismului şi Dezvoltării Regionale dă aproape 1 milion de euro pentru un desen, o frunză, că doar na, trebuie să avem un brand de ţară, nu contează că nu sunt drumuri bune, nu contează că nu sunt condiţii bune pe litoral, ş.a.m.d. Îmi saltă inima de bucurie şi parcă nu îmi mai vine să plec de aici niciodată.

Ei, azi am mai adăugat pe lista mea încă un motiv de mândrie că sunt româncă. O situaţie cu care toţi sunteţi obişnuiţi. Deşi ştiam cum stă treaba, abia azi m-am lovit şi eu de incompetenţă ori nepăsare ori lene ori cum vreţi voi să-i spuneţi.

Ora 10.00 a.m. Mă aşez frumuşel la rând pentru o amărâtă de poză de buletin. Nu erau exagerat de mulţi oameni înaintea mea, aşa că am sperat să termin repede. Şi m-am pus pe aşteptat.

11.20 a.m. Coada s-a micşorat puţin, dar nu vizibil. Dacă spun că au intrat 6-7 persoane, sunt al naibii de optimistă. În fine, nervii încep să-şi facă simţită prezenţa, alături de durerea de cap şi picioare. Începând cu 12.00 angajaţii primăriei aveau pauză de masă, deci am sperat că până la 12.00 să termin. 

12.00 a.m. Mai erau câteva persoane înaintea mea când iese cineva pe uşă şi spune cu zâmbetul pe buze că trebuie să mai aşteptăm până la ora 13.00, când se termină pauza de masă. Nimic mai drăguţ decât atât. După două ore de stat în picioare, ce mai conta încă una?

13. 00 a.m. După o oră în care băiatul cu pizza a venit de vreo două ori şi a bătut frumuşel în uşa care ni se închisese în nas cu câteva zeci de minute înainte, pauza de masă a luat sfârşit. Bucurie enormă pe capul meu. Mai fericită ca în momentul ăla nu am fost de multe ori în viaţa mea. Aşa că treci înapoi la rând.

13.20 - 13.30 p.m. Parcă treburile se mişcă mai repede. Pesemne că oamenii ăştia lucrează mai bine cu burţile pline. Într-un final, îmi vine şi mie rândul să fac o amărâtă de poză de buletin, pentru care am stat şi am aşteptat 3 ore şi ceva...

Experienţa de azi m-a învăţat că funcţionarul român (din primărie, în speţă) este fie comod, fie incopetent, fie nesimţit. Fiecare are o proprie definiţie a nivelului de profesionalism din instituţiile de stat. 

Eu nu mă plâng în mod deosebit, dar mă gândesc la persoanele în vârstă care veniseră de la ţară şi nu aveau mult timp de pierdut pe la cozi şi nici o sănătate de fier care să le ajute să stea în picioare cu orele. Dar, mă rog, asta e ţara în care trăim cu toţii şi observ că ne cam complacem în situaţia asta.

Jeff Dunham e genial!

La concluzia asta am ajuns după ce am văzut cam toate show-urile acestui ventriloc. Peanut, Walter, Ahmed sau Bubba J sunt doar o parte dintre personajele cu care Dunham interacţionează în fiecare show de-al său.

Ce o să prezint acum e unul dintre momentele personajului meu preferat : Walter. 

P.S. : Aş recomanda să vedeţi tot ce este de văzut din Jeff Dunham. Eu zic că merită.

Let's smile a bit.

Youtube-ul ăsta e atât de vast şi complex, încât pentru cineva ca mine (music addicted) nu e numai un izvor nesecat de muzică, ci şi unul de bună-dispoziţie. Printre noile mele descoperiri se află :

Primul clipuleţ, văzut cap-coadă, îţi dă un sentiment de deja-vu, căci de multe ori se întâmplă în viaţa reală drama omuleţului Dan.

Al doilea probabil că l-aţi mai văzut. E vorba de un tip filipinez care cântă 2 în 1. Mi se pare foarte tare.

Al treilea clip o să-l înţelegeţi singuri.

Muzică.

Observ că sunt mulţi care cer muzică. Uneori simt şi eu nevoia ca cineva să-mi arate ce ascultă, dar de cele mai multe ori, eu sunt cea care împărtăşeşte celorlalţi noi descoperiri sau pur şi simplu melodii preferate. 

Unii îmi spun că ascult muzică bună. Alţii sunt de părere că muzica pe care o ascult eu este cel puţin ciudată. Nu ştiu. Poate mă încadrez în ambele tipare. Cert e că la o anumită perioadă de timp, trec în revistă toată muzica mea (din calculator) şi şterg melodiile care nu îmi mai plac sau pe care pur şi simplu nu mai simt nevoia să le ascult. Cu ocazia asta, mai descopăr şi melodii care îmi plac foarte mult, dar de care pur şi simplu am uitat.

Melodiile de mai jos fac parte din categoria melodiilor de care, ca o amnezică ce sunt, am uitat complet. Poate le ştiaţi sau poate nu. Dacă nu le ştiaţi, e o ocazie bună să mai adăugaţi câteva melodii bune în playlistul vostru.

 

Asta e o parte infimă din ce am redescoperit zilele astea prin muzicile din calculator.

Pe lângă asta, am şi o descoperire nouă pe care vreau să o postez. E vorba de Boyce Avenue, o trupă care a început făcând cover-uri ale melodiilor unor artişti celebri şi postându-le pe Youtube. Au avut milioane de vizualizări şi astfel au obţinut un contract important cu o casă de discuri. Au lansat un album şi au filmat videoclipuri. Melodia pe care vreau să o recomand este "Every Breath" şi este foarte, foarte frumoasă. :)