3 în 1.

Pentru că timpul este scurt şi treburile sunt multe, o să cuprind 3 postări într-una singură.

1. Am auzit şi eu pe ici-pe colo, cum că Şerban Huidu a suferit nu ştiu ce accident de schi, întrând într-un copac şi fiind momentan în comă. Starea lui e critică.
Bun. Astea fiind zise, mă declar de la bun început o ne-fană sau ne-admiratoare a lui Şerban Huidu - vedeta de televiziune. Îmi provoacă repulsie, mi se pare fals şi atât. Însă bineînţeles că îmi pare sincer rău pentru omul Şerban Huidu şi pentru familia lui, care trece prin momente dificile, fără îndoială. Sper să se facă bine cât mai repede.

Ceea ce mi se pare absolut ciudat este anvergura pe care ştirea despre acest accident a luat-o, în special în blogosferă. Toţi se afişează cu mesaje de bine, chestii, trestii. Toate bune şi frumoase, e un gest absolut lăudabil, doar că devine sufocantă iubirea asta şi respectul ăsta şi grija asta pentru el. Eu aş încerca să îl adaug în rugăciunea mea din fiecare seară pe acest Şerban Huidu, dacă aş ţine la el într-adevăr.

2. Azi am fost la vestita pârtie de pe lângă Vaslui, la Viişoara, mai exact. Auzisem de bine, în general, despre ea şi mă aşteptam să decurgă treburile normal. E vacanţă, e zăpadă, e sanie, sunt saci, e pârtie, ce poate merge rău?
Am aflat abia mai târziu că pârtia nu e tocmai un loc sigur.

Deja la câteva zeci de minute după ce am ajuns acolo, văd o mână de oameni care se adună în jurul unei fetiţe. Asta ca să realizez apoi că era vorba de încă o victimă a proastei amenajări a pârtiei.
Pe scurt, de vină sunt stâlpii de lemn dispuşi paralel cu pârtia, stâlpi de lemn în care poţi să aterizezi dacă nu ai experienţă şi dacă nu ştii să manevrezi bine sania sau sacul de celofan.
O a doua problemă pe care am sesizat-o de cum am ajuns a fost metoda aleasă pentru a amortiza viteza crescută cu care ajung din deal săniile şi sacii : cauciucuri. Mi s-ar fi părut o idee bună baloturile de paie. Oricum, nu consider că aceste cauciucuri ar face mai bine celor ce au ghinionul să se ciocnească de ele.
În concluzie, dacă nu eşti sigur pe tine sau dacă nu consideri că poţi manevra în siguranţă sania sau sacul sau bobul sau alte mijloace de distracţie pe pârtie, eu cred că acest loc nu prezintă un nivel ridicat de siguranţă şi mai bine nu te aventurezi pentru că rişti să vii pentru distracţie şi să pleci cu Ambulanţa, care şi aia vine foarte greu.

3. Am lăsat ce e mai "frumos" pentru final.
E deja 30 decembrie. Timpul pentru calcule, recapitulări, amintiri, etc. E timpul să rememorezi tot ce s-a întâmplat în anul din care au mai rămas 2 zile. Nu prea sunt atât de încântată de ceea ce am realizat în 2010, asta e clar.
Pe lângă faptul că am împlinit 18 ani, am intrat în clasa a 12-a, am participat la primul meu concurs naţional şi am luat prima mea bursă, nu pot spune că am făcut mare brânză. Încă aştept cu nerăbdare să obţin carnetul de şofer. Poate asta e cea mai mare nerealizare de anul ăsta.
În rest, a fost un an banal, ca oricare altul.
De la anul care vine îmi doresc să îmi aducă multă răbdare, memorie şi minte limpede pentru că mă aşteaptă un examen dificil - BAC-ul, să-mi aducă noroc şi multă putere de muncă, pentru a intra la facultatea la care îmi doresc foarte mult să intru. Nu în ultimul rând, îmi doresc ca anul 2011 să fie un an în care să fac alegeri de care să nu-mi pară rău mai târziu.

Pentru că o să mai postez ceva abia anul viitor, tot ce pot să vă doresc este ca 2011 să fie un an frumos pentru voi, un an în care să realizaţi tot ce v-aţi propus. Şi încă ceva : Sănătate!

Crăciunul ăsta.

În primul rând, Crăciun Fericit tuturor!

Deşi, în mintea mea, coordonatele acestei postări sunt clare, îmi vine destul de greu să o scriu în aşa fel încât să mă fac înţeleasă. Un lucru e clar, însă : nu s-a schimbat mult concepţia mea despre Crăciun în comparaţie cu anul trecut.

În plus, vremea asta nu mă face (şi nu cred că face pe cineva) să simt spiritul ăla al Crăciunului despre care se tot vorbeşte. Zăpadă nu, deci bătaie cu zăpadă nu, pârtie nu, săniuş nu, orice altă activitate distractivă în zăpadă nu.
Când eram mai mică şi se întâmpla ca în seara de Ajun să nu fie pic de zăpadă pe stradă, mă deprimam total la gândul că Moşul nu are cum să-şi croiască drum pe asfalt. Eram chiar îngrozită, căci auzisem că nu mai vine nimeni cu daruri dacă afară nu e zăpadă. Privind în urmă, mă uimeşte naivitatea aia de copil mic pe care acum nu o pot înţelege.

La vârsta onorabilă de 18 ani, lipsa zăpezii e incă damnabilă, dar din cauze total diferite. Parcă dacă nu e zăpadă, nu e cu adevărat iarnă.

În altă ordine de idei, dacă e Crăciun, clar că e multă mâncare. Chiar am auzit la televizor acum 2-3 zile că românii aruncă incredibil de multă mâncare în general, iar de sărbători cu atât mai multă cu cât există concepţia aia că de sărbători trebuie să mâncăm bine, să ne ghiftuim, să ne simţim sătui şi, eventual, să ajungem şi la spital (Doamne fereşte!) Ce-i drept, nu am idee cum stă treaba cu mâncarea de Crăciun în alte părţi, deci nu pot face o comparaţie pertinentă.
Cu toate astea, e bine să ne ştim limitele şi să mâncăm moderat, fără excese. Astea fiind zise, îngroş şi eu rândurile medicilor care încearcă din răsputeri an de an să ne avertizeze asupra pericolelor la care ne expunem dacă mâncăm mult şi greu. Avertismentele sunt, în mare parte, ignorate şi acest lucru este fatal uneori.

De la mâncare trec direct la brăduleţul de Crăciun.
E un subiect destul de sensibil. Deşi o perioadă lungă de timp bradul natural a fost indispensabil, bradul artificial a început să devină din ce în ce mai popular.
În principiu, bradul artificial e soluţia optimă dacă ne gândim că un brad ajunge la maturitate în 100-120 ani, iar un om cu o drujbă îl doboară în doar 30 de minute.
Sunt conştientă pe deplin de chestia asta, dar, pe de altă parte, consider că esenţa de răşină la sticluţă sau parfumul cu miros de răşină dat de 2-3 ori pe zi în casă nu poate înlocui mirosul autentic de răşină.
În fiecare an am avut brad natural şi mereu a fost o plăcere să simt mirosul ăla proaspăt de răşină. Dădea o altă savoare Crăciunului.

Pe scurt, Crăciunul ăsta a început prost : o tentativă eşuată de colindat şi o primă zi destul de monotonă. Sper ca următoarele zile să fie mai răsărite.
Şi sper că Moşul v-a adus tot ce v-aţi dorit!
În cazul meu, asta s-a întâmplat.

Şi dacă tot prezentam eu ieri trupa Hurts, am ales să vă arăt azi o melodie de Crăciun tot de la ei.

HURTS.

Cine a avut ochi să vadă, degete să dea click şi urechi să audă, o să ştie despre ce vorbesc în continuare.
Am vorbit acum ceva timp de MTV European Music Awards şi aminteam de o trupă şi un interpret care mi-au atras atenţia în mod deosebit. Era vorba de Plan B şi Hurts.
Dacă de la Plan B am ascultat cam tot ce era de ascultat, a venit rândul celor de la Hurts să fie ascultaţi de urechea mea - critică, nu-i aşa?

Hurts e o trupă altfel. În sensul că abordează un stil muzical exploatat destul de puţin în perioada contemporană. E o trupă care sună a anii 1980. Şi nu gândeam că pot să sune atât de bine anii ăştia.

Am ascultat tot albumul lor de debut - Happiness - şi cred că zilele ce urmează vor suna a Hurts. Sună mult prea bine pentru a fi ignoraţi.

Din câte am înţeles, cei doi componenţi ai trupei, Theo şi Adam, au filmat videoclipul piesei "Better than love" în România, în studiorile MediaPro. Nu am idee cine este regizorul videoclipurilor britanicilor, dar cert este că fiecare videoclip în parte este pe cât de ciudat, pe atât de interesant şi inovator.

Îmi vine greu să prezint o singură melodie de la ei. Tot albumul de debut este genial şi merită ascultat. De menţionat ar fi "Wonderful Life", de care probabil a auzit mai multă lume, "Stay", care este superbă şi are un videoclip foarte drăguţ, "Blood, Tears and Gold", o melodie care, deşi nu are nimic deosebit la o primă ascultare, sună foarte, foarte bine!

Însă cel mai mult îmi place :



Audiţie plăcută!

Recomandare.

Tocmai am terminat de citit o carte intitulată "Zece negri mititei". Din titlu ar putea părea o carte drăguţă, amuzantă, scrisă pentru o seară de sâmbătă, când chiar nu ai nimic de făcut.
Însă cartea asta e mai mult decât atât. Mult mai mult.

De fapt, Agatha Christie a scris un deliciu pentru cititorii de romane poliţiste.
Pe scurt, e vorba de 10 oameni din diferite medii sociale, chemaţi de un anume U. N. Owen pe Insula Negrului. Cazaţi într-o vilă pe cât de frumoasă, pe atât de ciudată, cei 10 oaspeţi îşi dau pe rând obştescul sfârşit exact ca cei 10 negri mititei din cântecelul pentru copii.
Nu am putut lăsa cartea din mână 2 zile. Şi se pare că a meritat.

Mi-a plăcut tare mult şi o recomand cu mare, mare plăcere.

Nou. Şi bun.

Ca să nu mai spună nimeni că nu văd nimic bun în ceea ce mă înconjoară, azi trebuie să prezint şi să recomand o melodie. Melodie românească, bineînţeles.

Cei care mai citesc presa de specialitate, au aflat că azi era anunţată lansarea noului single Animal X feat. Yolo - Unii dintre noi. N-aş putea spune că a fost lansată cu surle şi trâmbiţe. A fost aruncat în mediul online cu o săptămână înainte un fel de teaser în care mai mulţi oameni de pe scena muzicală actuală îşi dădeau cu părerea despre noua melodie ce urma să fie lansată pentru publicul larg.
Şi faptul că am auzit numai păreri de genul : "Da, e ceva nou în peisajul muzical românesc" sau "Sună foarte tare!" m-a făcut să aştept cu nerăbdare lansarea melodiei. Cu atât mai mult cu cât eram curioasă ce schimbare radicală de gen avea să sufere trupa care a trecut de la breakdance la rock.

Aşadar, azi, 20 decembrie, a apărut noua melodie a trupei Animal X, în colaborare cu Yolo. Pe cât de curioasă am fost, pe atât de încântată am rămas când am auzit-o.

Nu e tocmai ce ascult eu de obicei. Dar îmi place tare mult cum sună, deşi, e drept, putea să sune mult mai bine. În concluzie, per total, sunt de acord cu părerile amintite mai sus. Acum aştept cu nerăbdare videoclipul, care sper să fie cel puţin la fel de interesant ca melodia.

E joi seară. E joi seară şi am multe de făcut. E joi seară, am multe de făcut şi totuşi stau. Şi e rău, căci ăsta e momentul în care îmi vin fel de fel de gânduri ciudate pe care nu pot să mi le opresc.
Mi s-a spus în ultimul timp că s-a schimbat stilul meu de a scrie pe blog. Am observat şi eu asta. Şi zău de n-aş vrea să revin la felul în care scriam la început. Dar nu pot. Pur şi simplu nu pot. Poate că, până la urmă, ideea de a-mi face blog nu a fost atât de bună şi trebuia tăiată de la rădăcină. Sau poate că nu.
Oricum ar fi, acum nu e momentul potrivit să spun stop. Se apropie aniversarea de doi ani a blogului şi nu vreau să fie o aniversare şi o moarte în acelaşi timp.

Într-un fel, blogul ăsta mă ajută foarte mult să mă pregătesc pentru facultate, oricât de absurd ar părea. Astfel încât voi continua aşa şi nu voi mai aduce vorba despre ştergerea lui. Inevitabil, acest lucru va trebui să se întâmple la un moment dat. Sper eu, la sfârşitul viitoarei vacanţe de vară. E o decizie semi-luată.

E joi şi mai e o săptămână şi o zi până toată lumea intră în extazul cadourilor.
Mă enervează perioada asta. Prea multă agitaţie, prea multe griji, prea mulţi bani, ca să nu mai vorbesc de mâncare. Da, aşa-i! Mereu mă plâng, niciodată nu îmi place nimic, mereu sunt împotriva a ce se întâmplă în jurul meu, mereu trebuie să mă găsesc eu să fiu pe dos, niciodată nu am treabă şi critic. Am auzit asta de atâtea ori...
Dar nimeni nu vede că pe lângă multitudinea asta de critici, am reuşit să şi laud ţara asta, am reuşit să descopăr şi părţile ei bune, deşi, evident, critica e mereu cea vizibilă.

Îmi cer scuze dacă am rănit sentimentele cuiva prin ceea ce am zis. Sau poate că nu.
Ideea e că azi nu sunt în apele mele şi poate că nu trebuia să postez tocmai azi. Dar chestiile astea trebuiau spuse şi poate că nu găseam o altă ocazie. Astfel încât m-am agăţat de ocazia asta şi mi-am eliberat gândurile care voiau să fie scrise.

Cam atât.

Muzică românească, partea a II-a.

Am observat că postarea mea despre muzica românească a fost de mare efect şi a plăcut multora.
Drept urmare, am hotărât că nu strică să mai scriu o astfel de postare, în care să prezint trupe româneşti, aproape necunoscute, dar care sună foarte bine. Din păcate, le-am găsit mai greu, din cauza notorietăţii lor scăzute.

Primii pe listă sunt cei de la Electric Fence.
Nu ştiu multe lucruri despre ei. Doar că sunt din Bucureşti şi cântă rock-alternativ, cu influenţe dnb, jazz sau swing. Eu ştiu doar de două piese de-ale lor, (I don't wanna) think twice şi Hi Bitch, Bye Bitch. Personal, îmi place mai mult prima piesă. Foarte tare.



Changing Skins sunt foarte noi în peisajul muzical mioritic şi nimeni nu prea ştie nimic despre ei. De altfel, nici pe internet nu se găsesc multe lucruri. Sunt din Bucureşti, cântă un soi de alternativ electro şi momentan caută basist, chitarist şi toboşar pentru eventualele concerte live.
De la ei ştiu o singură melodie - Perfect Foes.



Următoarea trupă este ceva mai cunoscută în România. Se numeşte byron (cu b, nu cu B), este din (ghici!) Bucureşti şi am rămas super plăcut impresionată atunci când i-am ascultat. Stilul lor de muzică este uşor "altfel". Poate de aia îmi şi plac.
Au luat fiinţă în 2006, iar acum se află deja la al 2-lea album de studio.
De la ei recomand Diggin' a hole.

Byron - Diggin a Hole



De notat ar fi colaborarea dintre solistul trupei, Dan Byron, şi trupa Grimus, colaborare intitulată Time To Be Good Friends.

Grimus feat. Dan Byron - Time to be good friends



Ultimele două recomandări de astăzi se depărtează de zona asta a alternativului şi se îndreaptă spre cu totul şi cu totul alte meleaguri. Dar sunt tot româneşti.
Sonichouse - So Cold şi Discoballs - Odyssey 2.14.73.

So cold - Sonichouse




Audiţie plăcută şi sper să vă placă măcar una dintre recomandările de azi.

Post confuz.

Am stat mult şi m-am gândit dacă ar fi bine sau nu să postez ce urmează să postez. Am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să mă exprim direct şi sincer, ca de fiecare dată. Astfel, încerc şi eu, cât de cât, să-mi vărs frustrările într-un fel sau altul, sperând ca ele să treacă sau să se diminueze.

Azi am simţit pe pielea mea cum e să fii nedreptăţit pe faţă. Cum e să ţi se spună că ai eşuat fără să ţi se dea un motiv bine întemeiat, cum e să fii sacrificat în favoarea altora care poate nu merită sacrificiul tău, cum e să îi vezi dezamăgiţi pe cei care şi-au pus toate speranţele în tine. Şi, cum era de bănuit, sentimentul nu e tocmai plăcut.

Astăzi, poate, mi s-a mai îngroşat puţin pielea şi am învăţat că meseria de locuitor al României nu e chiar uşoară. Şi ţin să le mulţumesc tuturor celor ce au contribuit activ şi suţinut la acest pas al maturizării mele.

În timp ce într-un post anterior mi-am arătat nemulţumirea în ceea ce priveşte cozile din instituţiile de stat, azi am avut de-a face cu o situaţie ale cărei urmări nu îmi mănâncă 3-4 ore din viaţă, ci îmi ia nervii, banii şi timpul liber (şi aşa destul de puţin în perioada asta), deci, oarecum, mă simt îndreptăţită să mă revolt.

Cu această ocazie, am realizat şi care sunt persoanele care ţin într-adevăr la mine. Şi de asta vreau să le mulţumesc!

În altă ordine de idei, experienţa de azi mi-a deschis ochii şi m-a făcut să realizez că pentru a supravieţui în ţara asta ai nevoie de ceva mai mult decât bun-simţ şi cinste.
Dar asta e. Aşa cum şi alţii care au trecut prin ce am trecut eu au mers mai departe, nu văd de ce eu nu aş fi în stare să mă mobilizez.

În încheiere, recunosc ferm că faptul că am picat astăzi la proba practică a examenului auto nu e o mare chestie, dar circumstanţele în care am fost picată şi motivele acestei decizii rămân necunoscute pentru mine şi cel puţin dubioase. Atât!

P.S. : Nu am mai amintit de ceva vreme de Grimus. Astfel că azi am ales să vă prezint singura lor melodie de până acum în română, Umbre. :)

Postare patrioată!

Am hotărât să scriu azi o postare patrioată, ca urmare a tuturor nemulţumirilor mele şi reproşurilor mele adresate - de-a lungul celor aproape doi ani de blogărit - ţării ăsteia în care m-am născut şi în care momentan trăiesc : România.
Nu am ezitat niciodată să-mi târăsc ţara şi compatrioţii prin noroi. Uneori am regretat că am făcut-o, deşi de cele mai multe ori motivele faptelor mele au fost întemeiate. Când am avut ceva de zis, am zis. Nu m-am ascuns sub portretul unui fals compatriot, care îşi iubeşte ţara, chiar şi atunci când aceasta nu merită.
Nu am fost mulţumită de cei care conduc ţara, de atitudinea unor români, de muzica din România, de sistemul judecătoresc, medical, de învăţământ din ţara asta şi de multe, multe altele. Şi îmi susţin nemulţumirile.

Dincolo de toate astea, consider că România are şi părţi bune. Părţi pe care - recunosc - se întâmplă să nu le văd, conştient sau inconştient.
Sportivi (şi nu mă refer la fotbalişti aici), tineri anteprenori, olimpici, pictori, trupe bune (care nu se înscriu în valul muzical românesc actual) şi oameni din alte domenii, foarte buni în ceea ce fac şi poate nu atât de mult băgaţi în lumina reflectoarelor.

Astăzi e ziua noastră, a tuturor românilor : buni, răi, frumoşi, urâţi, homo, hetero, catolici, ortodocşi, proşti, deştepţi... Indiferent de felul în care arătăm şi ne comportăm, suntem născuţi, crescuţi aici. Avem aceleaşi tradiţii, vorbim aceeaşi limbă şi suntem compatrioţi, că ne convine sau nu.

Azi, ca în fiecare an, ne adunăm în pieţele civice şi mâncăm fasole cu cârnaţi, ascultăm muzică populară, auzim tot felul de urări siropoase şi ireale iar ăia de sus se aşteaptă să fim cretini şi să le credem vorbele mincinoase, ca de fiecare dată.

Într-un moment total neaşteptat, tata mi-a adresat o întrebare care m-a pus pe gânduri, cel puţin. M-a întrebat dacă iubesc ţara asta şi mi-a cerut câteva argumente prin care să-mi susţin opinia. I-am răspuns fără răsuflare că da, îmi iubesc ţara pentru că rămâne locul în care mi-am petrecut atâţia ani de viaţă şi spaţiul care mi-a insuflat o serie de concepţii şi valori morale fie pozitive, fie negative, care probabil că mă vor ajuta în viaţă.
Pe moment, asta am simţit să zic. Ulterior însă, m-am luat singură la întrebări. Mă îndoiam de veridicitatea răspunsului meu. Oare chiar iubesc ţara asta aşa cum afirm uneori? Oare dacă voi pleca din ţară, voi vorbi de ţara mea la modul pozitiv şi voi continua să o iubesc sau o voi denigra şi îmi voi nega originea?
Nu am niciun răspuns acum.
Dar îmi place să cred că România va rămâne, indiferent de locul în care mă aflu, ţara pe care o iubesc. Nu orbeşte, ci raţional.

În concluzie, azi, pe 1 Decembrie, îi urez La Mulţi Ani României!

P.S. : Nu-mi place imnul naţional, deci nu are niciun rost să-l postez.