Despre muzică, iar.

    Deși la început s-a vrut a fi un blog în care să predomine cuvintele, se pare că în ultima vreme a devenit 75% muzical. Și asta pentru că sunt dependentă de muzică. Nu îmi imaginez viața fără muzică și de aia i-am acordat un loc special în cadrul blogului. Dacă la început era vorba de câte o recomandare la fiecare postare sau de câte un articol răzleț cu ce mai ascult eu, în ultima vreme, articolele mele au devenit totalmente muzicale.

    M-am bucurat să aud că cei care îmi citesc/ascultă blogul sunt plăcut impresionați de melodiile pe care le recomand. Nu e o noutate că împart melodii cu toată lumea care mi le cere, iar uneori am reușit chiar să schimb sau să diversific gusturi prin recomandările mele. Asta mă bucură nespus.

    Am făcut introducerea asta lungă doar ca să ajung să ating un subiect despre care promit de ceva vreme că o să scriu, dar fie nu găsesc timpul, fie nu am resursele necesare scrierii unui astfel de articol, fie pur și simplu uit. Am mai discutat - pare-mi-se - despre asta acum doi ani, însă de atunci s-au schimbat - mai mult sau mai puțin - lucrurile.

    Fie că e vorba de radio, fie că e vorba de TV, în mass-media românească se promovează (și-mi pare rău că trebuie să o spun) muzică trasă la xerox. Alt termen nu găsesc pentru melodiile cu beat similar, care se succed și îți dau vaga impresie că sunt una și aceeași melodie. La început a fost ok. Însă de la o vreme mi-a ajuns până în gât.

    Ascult muzică din asta, comercială, să-i zicem. Sunt câteva melodii care îmi plac și pe care le ascult fără să strâmb din nas sau să schimb canalul TV/postul radio. Cu toate astea, ce e prea mult, e prea mult. Muzica pop-corn e mult prea difuzată, trebuie recunoscut. Și aud poate tot atât de des că ”asta ascultă publicul, asa îi dăm, cu muzică din asta ai succes, muzică din asta produci”. Dar nimănui nu-i pasă - în aparență - de faptul că muzica asta s-a depărtat de termenul de artă. Muzica ar trebui să fie o artă, ar trebui să necesite nițel talent și multă dăruire. Acum, muzica e o afacere, iar dacă e și pop-corn, e cu atât mai profitabilă.

    În România e multă muzică bună pe care încerc să o promovez în limita posibilităților. Asta pentru că nu toți artiștii care fac treabă de calitate sunt la fel de cunoscuți pe cât ar trebui. Pot să enumăr câțiva : Grimus, byron, The MOOod, The Amsterdams, Toulouse Lautrec, Snails, Alternosfera, Cuantune, Tiptil, Electric Fence, Butterflies in my stomach, Sophisticated Lemons, The Mono Jacks și lista se extinde mult. Genurile muzicale sunt variate, de la alternativ la dnb și chiar jazz. E câte ceva pentru fiecare și sunt sigură că trupele astea ar prinde tare bine la public. Cu o singură condiție : să și ajungă la el. Îmi pare rău să aud spunându-se despre trupele noastre bune ”Eu nu înțeleg ce mai caută în România, la cât de bine sună”. Poate dacă ar fi mai mediatizate, nu aș mai fi nevoită să aud așa ceva. E timpul să ascultăm și altceva înafară de muzică de club, să ne diversificăm gusturile, să fim deschiși la nou, să sprijinim talentele adevărate.

    În așteptarea minunii, eu o să continui să recomand muzică, românească și nu numai și sper ca astfel să deschid ochii și altora cu privire la fața nevăzută a muzicii românești. Muzica în România nu înseamnă numai bumți-bumți. Înseamnă mult mai mult, dar trebuie să știi unde să cauți și vei găsi multă ”marfă” de calitate.

    Nu în ultimul rând, pentru muzică de calitate, recomand din nou Radio Guerilla. Sincere felicitări pentru faptul că promovează trupe tinere și promițătoare și astfel aud și alții de ele.

O scurtă aducere aminte:
Tiptil - Spune-mi
   
Sophisticated Lemons - On My Own
   
Byron - A Peaceful Mind
   
The MOOoD - Back in the shop
   

P.S. : Contul meu de Facebook e închis. Nu în adevăratul sens al cuvântului pentru că nu-mi permiteam să las o harababură în urma mea. Dar de data asta e pe bune.