31 mai 2012

De ce 1 iunie e ziua mea.

     Anul ăsta împlinesc 20 de ani. Pentru alții e un moment pe care îl așteaptă de multă vreme. Nu și pentru mine. Eu l-aș evita la nesfârșit dacă aș avea cum.
     Eu văd lucrurile diferit.
     În mintea mea, sunt un copil. Și intenționez să rămân așa cât de mult o să pot. Trecând peste faptul că pentru părinții mei voi rămâne mereu un copil, mi s-a zis că mă comport cam pueril pentru vârsta mea. Fac unele chestii la care ar fi trebuit să renunț odată cu așa-zisa maturizare. Și statura mă ajută, ce-i drept. Și-mi place așa. La nebunie.
     Îmi place să am momente în care pur și simplu să-mi implantez ideea asta că încă sunt copil, fie el și în anul I de facultate, cu responsabilități din ce în ce mai mari și cu planuri de viitor. Uneori cânt pe neve, dansez în mijlocul camerei ca ultimul om, sar din cine știe ce motive, mă cert cu sora mea de parcă am fi copii mici, fac baloane de săpun, mă alint, râd isteric. Dar nu-mi pasă. Deocamdată încă sunt un copil.
     Și poate chiar ce am scris mai sus sună copilăresc. Dar din nou, nu-mi pasă. 
    Ca să folosesc un clișeu, în fiecare din noi există un copil. Al meu e mai încăpățânat și nu vrea să stea ascuns. Vrea să se manifeste atât timp cât mai poate, vrea să fie lăsat în pace să-și facă de cap, să nu fie judecat sau arătat cu degetul.
     Pentru că societatea asta e una bolnavă, cu reguli morale bolnave care nu-ți permit decât să fii un robot și să te conformezi unui anumit tip de comportament. Dacă ieși din tipar, fie ești țicnit, fie ciudat. Oricum ar fi, normalitatea nu e pentru tine, clar. Fiindcă asta e, majoritatea reprezintă normalitatea, deși poate nu-i în totalitate corect.
     Și tot societatea omoară copilul ăsta. Eu pe al meu nu vreau să-l las așa, în agonie, și îi mai dau uneori drumul. Îl las să-și facă de cap. Oricum zilele îi sunt numărate și îi sunt numărate de multă vreme, dar am mai tras și eu de timp și i-am prelungit șederea.
     În fine, ideea e că da, mâine e și ziua mea. Și Doamne, nu vreau cadouri (oricum nu primeam!). Vreau puțină (a)normalitate. Ar fi perfect. 
     O să fie o zi bună, cu byron Live Underground. Și poate o înghețată.

    La mulți ani în avans tuturor copiilor de drept și copiilor blocați în trupuri de adulți. În egală măsură, distrați-vă!

4 comentarii:

Instalare Windows & Stuff spunea...

" Eu pe al meu nu vreau să-l las așa, în agonie, și îi mai dau uneori drumul." Uneori însemnând în fiecare zi...

Andreea spunea...

Ei hai, nu-i chiar așa. Des, ce-i drept, dar nu chiar în fiecare zi. :))

Pur si simplu eu spunea...

Ai mare dreptate. Eu de 1 iunie le-am facut o felicitare parintilor pentru ca asa m-am gandit eu ca e si ziua lor chiar daca problemele de zi cu zi au pus stapanire pe ei, tot au voie sa se bucure de zambete sincere si de priviri senine macar de 1 iunie .

Andreea spunea...

Uite o idee care nu mi-a venit la timp.
Pe mine m-a sunat mama să-mi spună la mulți ani. Am rămas surprinsă. Dacă mi se aprindea beculețul, îi uram și eu ei, mai în glumă, mai în serios, un la mulți ani.

Oricum, frumoasă inițiativă. :D