19 noiembrie 2010

Un fel de niciun fel.

Îl admir pe Dan Puric. Sincer şi cât poate fiinţa mea să admire un om.
Îl văzusem vara asta pe la TVR 2 şi îmi plăcuse foarte tare. Îmi pusesem în gând să îi citesc ultima carte, despre care am auzit că ar fi genială. Dar ultimul lucru la care mă gândeam cu privire la el a fost faptul că voi avea ocazia să-l văd în realitate, să am ocazia să iau parte la ceea ce obişnuiam să văd doar la televizor cu ceva timp în urmă.
Dan Puric e un om complex şi, în acelaşi timp, foarte simplu. Te face să râzi şi îţi dă de gândit în acelaşi timp. Te revoltă şi te face să realizezi că are dreptate.
Am rămas cu o impresie plăcută după cele 60 de minute de gânduri complexe expuse în cuvinte şi fraze pe înţelesul tuturor.

Cu toate astea, azi mă simt aşa... nu ştiu cum să-i zic. Plictisită? Nu! Deprimată? Nu cred.
E o stare ciudăţică. Îmi vine să stau, de parcă nu aş avea nimic altceva mai bun de făcut. Şi, Doamne, multe mai am de făcut! Şi mai mult ca sigur vremea asta e de vină pentru ce se întâmplă în ceea ce se numeşte interiorul meu.

Câteva săptămâni am trăit cu vaga şi deşarta speranţă că anul ăsta iarna va veni brusc, fără o răcire prealabilă a vremii. Din păcate, noi trecem acum printr-o tranziţie dintre toamnă şi iarnă. Şi e o tranziţie a naibii de dificilă! Acum e un fel de niciun fel. Nu e nici laie, nici bălaie. Nici nu plouă, nici nu ninge, nici nu e soare, nici nimic. Concluzia? Trăim în vremuri triste, mohorâte şi urâte!

Cu toate astea, viaţa e frumoasă, iar eu iubesc melodia asta!

Niciun comentariu: