1 decembrie 2010

Postare patrioată!

Am hotărât să scriu azi o postare patrioată, ca urmare a tuturor nemulţumirilor mele şi reproşurilor mele adresate - de-a lungul celor aproape doi ani de blogărit - ţării ăsteia în care m-am născut şi în care momentan trăiesc : România.
Nu am ezitat niciodată să-mi târăsc ţara şi compatrioţii prin noroi. Uneori am regretat că am făcut-o, deşi de cele mai multe ori motivele faptelor mele au fost întemeiate. Când am avut ceva de zis, am zis. Nu m-am ascuns sub portretul unui fals compatriot, care îşi iubeşte ţara, chiar şi atunci când aceasta nu merită.
Nu am fost mulţumită de cei care conduc ţara, de atitudinea unor români, de muzica din România, de sistemul judecătoresc, medical, de învăţământ din ţara asta şi de multe, multe altele. Şi îmi susţin nemulţumirile.

Dincolo de toate astea, consider că România are şi părţi bune. Părţi pe care - recunosc - se întâmplă să nu le văd, conştient sau inconştient.
Sportivi (şi nu mă refer la fotbalişti aici), tineri anteprenori, olimpici, pictori, trupe bune (care nu se înscriu în valul muzical românesc actual) şi oameni din alte domenii, foarte buni în ceea ce fac şi poate nu atât de mult băgaţi în lumina reflectoarelor.

Astăzi e ziua noastră, a tuturor românilor : buni, răi, frumoşi, urâţi, homo, hetero, catolici, ortodocşi, proşti, deştepţi... Indiferent de felul în care arătăm şi ne comportăm, suntem născuţi, crescuţi aici. Avem aceleaşi tradiţii, vorbim aceeaşi limbă şi suntem compatrioţi, că ne convine sau nu.

Azi, ca în fiecare an, ne adunăm în pieţele civice şi mâncăm fasole cu cârnaţi, ascultăm muzică populară, auzim tot felul de urări siropoase şi ireale iar ăia de sus se aşteaptă să fim cretini şi să le credem vorbele mincinoase, ca de fiecare dată.

Într-un moment total neaşteptat, tata mi-a adresat o întrebare care m-a pus pe gânduri, cel puţin. M-a întrebat dacă iubesc ţara asta şi mi-a cerut câteva argumente prin care să-mi susţin opinia. I-am răspuns fără răsuflare că da, îmi iubesc ţara pentru că rămâne locul în care mi-am petrecut atâţia ani de viaţă şi spaţiul care mi-a insuflat o serie de concepţii şi valori morale fie pozitive, fie negative, care probabil că mă vor ajuta în viaţă.
Pe moment, asta am simţit să zic. Ulterior însă, m-am luat singură la întrebări. Mă îndoiam de veridicitatea răspunsului meu. Oare chiar iubesc ţara asta aşa cum afirm uneori? Oare dacă voi pleca din ţară, voi vorbi de ţara mea la modul pozitiv şi voi continua să o iubesc sau o voi denigra şi îmi voi nega originea?
Nu am niciun răspuns acum.
Dar îmi place să cred că România va rămâne, indiferent de locul în care mă aflu, ţara pe care o iubesc. Nu orbeşte, ci raţional.

În concluzie, azi, pe 1 Decembrie, îi urez La Mulţi Ani României!

P.S. : Nu-mi place imnul naţional, deci nu are niciun rost să-l postez.

4 comentarii:

Annitu spunea...

ehh...Ia muIti ani!

Andreea spunea...

Multumesc. La multi ani si tie! ;;)

Anonim spunea...

Frumos articol; în mare parte îţi dau dreptate, dar imnul.. au trecut mulţi ani peste el şi mult sânge a curs pentru el.

Andreea spunea...

Ai dreptate. Cu toate astea, nu prea pot spune ca asta ma face sa-l iubesc sau urasc mai mult.